Aleg sa iert

Aleg sa iert.
Sa ma iert pe mine, pentru ca apoi sa-i pot ierta pe ceilalti. Sa ma pot elibera de trecut.
Te iert si pe tine, altfel nu am sa pot sa plec mai departe.Si mai am calatorii de facut.


M-am ridicat cu greu din pat.
Din oglinda din baie ma priveste cineva care nu sunt eu.
E aia care m-a indepartat miseleste din propria mea existenta, si care  ia acum deciziile in locul meu.
E aia  care a profitat de absenta mea, si care acum a pus stapanire pe mine.
Vad amenintarea din felul in care se uita si nu spune nimic; doar ma  lasa sa  inteleg ca orice  lucru castigat de ea, va fi iremediabil pierdut pentru mine.
Persoana asta e dusmanul meu de moarte, insa cu ea sunt nevoita sa merg alaturi, o parte din drum.

Cum am ajuns sa o urasc?
Stiu exact cine eram inainte sa apara ea si  sa-si insuseasca tot. Stiu exact in ce m-a transformat  dupa ce-a intrat. Si cum  m-a parazitat. Si ma doare mai rau decat daca m-ar fi cusut in viu.
Pentru ca eu i-am dat drumul in casa, eu i-am permis sa devina ce e azi. Dusmanul meu. Dusmanul meu de moarte. Eu m-am jucat de-a gazda  cu ea si i-am permis sa stea. Dar ma gandeam la o perioada limitata de timp, doar atat.
Acum, din cauza ei,  imi doresc  mereu sa dorm.
Creierul e inca aliatul meu, imi spune  sa dorm cat mai mult, ca daca dorm,  macar n-o  s-o mai vad. Si-o sa pot si sa uit. O sa uit si sa mananc, si sa beau, si sa plang, si o sa uit si intrebarile pe care mi le pun, si  pe care mi le tot pun, si care mi se rotesc in cap exact ca o melodie tipata de-o  placa zgariata.
Ajungi sa innebunesti.
Sau sa uiti sa  respiri.
Orice e mai bun decat s-o vad mereu pe nenorocita asta.

Cine e ea? Quintesenta a ceea ce mi se pare mai rau in cineva. O inferioara.
Ma pandeste avand aerul ca stie ca orice as face, o sa esuez. Ca nu-s buna de nimic,  si  ca  era o chestiune de timp pana sa clachez. Si ca, nici macar asta nu va fi ca la carte, ceva memorabil, adica. Va fi o simpla butaforie. Adica nu ma voi prabusi ca Icar, ca  apoi sa raman in mitologie. Total gresit! Voi intra in contact cu solul, dar nu voi  muri in urma impactului, ci  in urma tentativelor de a ma ridica.
Ori imi va aluneca mana, ori piciorul, cert e ca ma voi lovi la cap, iar eu voi  ramane acolo, sangerand incet,  avariata, pana ma va gasi padurarul. Sau coyotii.
 De unde stiu toate astea?
Pai nu v-am spus ca locuim impreuna de ceva vreme si o cunosc foarte bine?

Cand crede ca n-o vad, se uita la mine cu un soi de mila, amestecata cu ceva smecher, de genul, "e cam foarte nasol sa fii tu zilele astea, dar ce sa faci, tu ti-ai cerut-o, ei doar ti-au dat-o".
 In momentul ala, i-as trage c-o sticla in cap. Si-as prefera sa am la indemana, cand ii  crap capul, una d-aia de sticla, grea, de Amaretto, ca-i imposibil sa nu mai fi ramas pe undeva vreuna.
Cu d-astea sarbatoream cu prietenii, cand aveam ce sa sarbatorim.
Sau poate doar mie mi  se  parea ca sarbatoream. Desi la fel de posibil e ca doar mie sa mi se fi parut si ca mi-erau  prieteni.
In fine, asta ma enerveaza, ca eu chiar nu mai stiu.
Se intampla demult.

Si sa stii, tampita dracu', ca chiar n-am meritat-o.
Multi au vorbit intre ei ca-s naiva, gandindu-se totusi ca-s  incalificabil de proasta, dar macar am incercat sa schimb ceva intr-un sistem gaunos, sa indrept niste lucruri fundamental gresite. Si-am dus la capat ceva ce n-a mai facut nimeni pana atunci. Si daca te intrebi cumva, tu si aia carora le-am devenit studiu de caz, afla ca nici lor nu le-au lipsit  oportunitatile. Ci doar chestiile alea care fac diferenta intr-un purtator legal de izmene si motivul inventarii vibratorului.
Eu am facut-o asumat, cu cartile pe fata, pentru secunda aia in care am crezut ca pot si ca voi da cativa  urati afara din tara. Si chiar am  castigat o batalie.
Asta era inainte sa pierd razboiul.


Poate ca acum, pentru mine, a venit scadenta unor datorii.

Desi am crezut  ca am mai lichidat  din ele, cand am ales sa demisionez dintr-o functie la care visezi de la terminarea masterului. Genul ala de functie in care, desi  procentul in plus ca salarizare e destul de subtire, marea smecherie e ca pt a o ocupa trebuie sa fii etic si profesional fara repros. Mai presus de toata turma.
Cum ar veni, cornuta principala.
Iar eu m-am calificat, fara sa existe contraoferte.
Mai mult decat atat, in profesia asta, nu mai exista nimic dupa, e ca si cum acolo se termina soarele.

Cam la asta am renuntat prin demisie, si am facut-o, oricat de neverosimil ar parea, numai pt ca doar asa puteam sa scot din sfera penalului trei oameni reprezentativi din echipa. Si foarte reprezentativi pt mine, personal.
Doi din trei aveam  sa aflu  ulterior ca m-au vandut, pe nimic.
Cu a 3a persoana, e mai complicat. Ca ea  era o zana_maseluta. Si se  afla deja in linia intai. In  lupta ei cea mai importanta, lupta cu viata.
Si care, intre serii  de chimioterapie, ce pareau nesfarsite, si al carui deznodamant parea din ce in ce mai fara speranta, tot isi gasea puterea sa se gandeasca si la mine, si-mi cerea constant sa renunt la jobul asta lipsit de satisfactii, ca sa pot sa ma intorc la lucrurile cu adevarat importante.
Si care imi promitea ca atunci cand avea sa se  faca bine, ma va invata  sa traiesc. ( Prostii, ma gandeam. Tu fa-te bine si mai vorbim treaba cu zen-ul, dupa ce incepi iar sa-ti bagi stii-tu-ce  in stii-tu unde).
Culmea e ca, daca ar fi fost doar pentru ea, si tot a meritat renuntarea.

Desi cu ea e mai special. Indiferent ce-am facut atunci si mai tarziu, simt ca mai am de decontat.
Pentru ca  cei pe care-i iubesti, te lovesc si cel mai tare. Stiu s-o faca corect, cu precizie  matematica.
 Asa  si cu mine, atunci. O clipa a fost de-ajuns ca  orgoliul sa preia tot centrul de comanda.
Pt ca ea isi dorea sa fie ca mine, iar eu nu-mi doream sa fiu ca nimeni.
Si pentru a-mi pastra statutul-am ajuns sa fac cel mai abject lucru cu putinta- am  provocat o confruntare de forte inegala, total incorecta, si am desfiintat-o. Piesa cu piesa, bucata cu bucata.
Pe ea, prietena mea cea mai buna. Persoana care ma vedea asa cum nu m-a vazut nimeni, si care ma credea cu mult mai buna decat ma vedea oricine.
Cand s-a incheiat sedinta, a plans cum n-am vazut pe nimeni in viata mea sa planga. Si din nou  orgoliul m-a impiedicat  sa fac vreun gest. Ma simteam indreptatita,  pt ca mintea mea functiona dupa o schema gresita. Consideram  inacceptabil ca  eu  sa o fi invatat pe ea tot ce stia, iar ea sa  accepte propunerea de a-mi lua  locul.
De undeva, piticul din capul meu, ala ramas cinstit, incerca anemic sa-mi atraga atentia ca nu ea era cea care initiase propunerea, si ca  un lucru ordinar, ramane la fel de ordinar, indiferent ce scuze ai invoca. Doar ca  in loc sa-l ascult si sa indrept atunci, acolo,  ce se mai putea indrepta,  am stat si m-am uitat la ea. Nimeni n-a indraznit, sau n-a vrut sa-i ia apararea. In prima instanta, toti se coalizasera cu mine, si asta m-a dus cu gandul la aspectul unei haite.  Poate daca m-ar fi zgaltait cineva atunci, ma trezeam din marasm, si-as fi facut un gest de minim bun simt.
Dar asta  a fost doar prima de pe lista greselilor ce-au urmat, si despre care inca nu sunt pregatita sa vorbesc. Asta-i si motivul pt care nu pot sa ma duc sa ma spovedesc, pt ca,  daca as face-o, as trece sub tacere un lucru pe care il consider odios, si e primul lucru in top 3 al   lucruri total gresite duse la capat in perfecta cunostinta de cauza, si carora nu le gasesc nicio scuza. De-asta  nu sunt pregatita sa ma  marturisesc.

  Nu ne-am vorbit o perioada lunga.
Prima tacere in 18 ani! Fiecare amutisem din motive diferite. Cu fiecare zi care trecea, se mai rupea o punte. Ma gandeam daca vom mai gasi vreodata ceva sa ne spunem, si care sa nu sune artificial. Ea cocheta cu cercuri noi, si nu incerca decat cu oamenii pe care stia ca nu-mi plac. Eu, ii indepartam pe-ai mei, in incercarea de a  gasi vinovati, fara sa iau in calcul  varianta culpei personale. I-am gasit in satelitii care gravitau in jurul meu, si care imi alimentasera delirul.
Fara ea, imi pierdeam usor- usor, stralucirea.

 Intr-o zi, mi s-a adresat direct, privindu-ma in ochi. Imi inainta la semnat niste acte. Era distanta, isi masura bine timpii, deloc superficiala, adica  exact ce-i reprosasem ca-i lipseste.
Am avut senzatia ca am facut cunostinta cu mine, varianta mea cea mai urata!
 Am semnat fara sa stiu ce sau sa verific un rand.
Daca m-ar fi obligat sa respir acelasi aer  cu cea care eram atunci, acum probabil ca as mai fi avut un medicament  in plus pe reteta.
Si -atunci, am stiut ca pe ea n-o voi mai invinge niciodata. Nu doar pentru ca si ea imi aflase punctul slab, in timp ce-si consolida apararea. Ci pentru ca eu nu mai aveam ce sa apar.  Si greseala asta mi-a incarcat nota de plata si m-am trezit  cu o datorie uriasa .
Sentimentul de vina e o chestie care poate sa-ti influenteze viata pana intr-acolo incat sa-ti inverseze polii.
 Acum ce mai zici nenorocito, te mai uiti de sus?

 O alta parte de datorie am platit-o prin  increderea acordata cuiva, per ansamblu fata buna, angajata intr-o unitate subordonata unitatii noastre. Ierarhic, fata buna se  subordona unui director, ala se subordona lui Kitz, care la randul ei mi se subordona. O evlavioasa, a carei aplecare catre cele sfinte era binecunoscuta.  Un simplu amanunt biografic, totusi , din moment ce lucrul asta  nu a impiedicat-o sa falsifice niste chitantiere. Nu era obligatia mea sau a lui Kitz sa o verificam,  insa ea a reprezentat pentru noi calcaiul lui Ahile. Iar pentru cine nu cunoaste, sa-i zicem veriga slaba.
Si eu care  traiam cu impresia ca cine se inchina stand drept, nu are indrazneala sa jure stramb.
Iata ca in final, gandirea buna tot din experienta proasta se trage.
Pentru asta ca am decartat vreo 5 luni.
Cel care imi semnase numirea in functia visurilor, adica un personaj pe care multi il vor vota la toamna, si-a luat cadoul inapoi pt ca nu am fost cooperanta.
Nu in sensul ala, stati linistiti. Cooperanta, adica sa fi avizat documente de zeci de miliarde (o sa credeti ca-s pastilata, dar nu-s), fara de care cele doua marionete de care aminteam in avalul discutiei, nu puteau sa faca plati, care plati  in final le-ar fi  asigurat  inca un dosar penal.
 (Bine, nici eu nu m-as fi simtit mai bine, si de aici si reticenta, dar povestea asta se studiaza pe la centrul de ecarisaj DNA, zilele astea si stric elementul surpriza .E cu "va urma", so stay tunned)
Asa ca mi-a trimis intreg corpul de control al institutiei, format din 8 loaze auditori, a caror misiune de audit off the record era  scoaterea mea din peisaj, no matter what, numa' sa fie.
S-a pornit de la activitatea cucernicei fiinte, pe care in momentul in care i-au impins prima vizita in unitate, a luat-o cu lesin,si asa a ramas, starea ei reclamand indelugi ingrijiri medicale, insa au trecut razant la ceea ce-i interesa de fapt.
Au verificat tot ce-am intocmit, semnat sau avizat in ultimii doi ani. Tot. Ma chemau sub pretexte imbecile, doar in scopul intimidarii. Puneau post-it -uri colorate la ce li se nazarea, ca atunci cand imi inapoiau dosarele, sa ma uit ca vitelul la poarta noua in ele, si sa-mi imaginez ca cine stie ce enormitati au gasit. Cand au vazut ca nu cedez nervos, au plecat pe teren, in cele 20 unitati afliliate, si-mi puneau oamenii sa ma sune, sa le pregatesc dosare din anii cand era lupul catel .Toate- dosare de arhiva. Am respirat la soricioaca, cat n-as fi respirat nici daca lucram la deratizare.
Ca sa pot verifica ordine de plata si sa nu trimit bani la dracu-n praznic, ma trezeam de la 6, ca sa fiu la 7 la birou, si sa am o ora la dispozitie sa-mi  verific actele  in liniste. Cand s-au prins, au inceput sa vina si ei cu randul, mai devreme, ca sa ma bazaie mai devreme la creieri. Cand m-am prins si eu, am refuzat sa le mai dau dosare la verificat, pe motiv ca-s in afara orelor de program.
 La un moment, luasera tot, si tot veneau sa-mi mai ceara. Acum, un om venit sa te controleze, stie ca exista cursivitate in indosarierea unor documente. Astia nu!
  In octombrie, a inceput si descentralizarea. S-a mai trimis o echipa, in vederea inventarierii patrimoniului.  Formata din cei pe care ii indoisem pe genunchi la inceputul anului. Tot pe motiv de deturnari de fonduri. P-astia nu mai trebuia nimeni sa-i roage sa-mi rupa capul, o faceau ei, cum s-ar zice, pro bono. Intre timp, Kitz a fost destituita, si fortata sa-si dea demisia. Am ramas doar eu, preluand din mers si atributiile ei. Ca si mine, Katel incomoda, deci au mutat-o trei etaje mai sus, astfel incat sa-mi fie prohibita orice forma de comunicare cu ea.
 In noiembrie, mi-am luat o zi de concediu. Urma sa merg  in weekend la un eveniment, si  mi-am luat o zi sa ma aranjez, ca sa pot arata ca o fiinta umana. In loc de asta, am facut o cadere nervoasa si am plans non stop. Si m-am simtit cel mai nenorocit om din lume. o zi intreaga am facut scenarii cum sa fac sa ies discret din scena. Eram acolo si-mi imaginam cum s-ar invarti soarele daca eu m-as extrage din peisaj. Accidental. Pt ca prostii ca mine merita o moarte fara glorie.


Totul a fost din ordinul celui pe care unii  il vor vota iar. Din convingerea ca daca-i din  popor, are nume de erou din western-spaghetti, si, recent, am aflat din junkpresa, a devenit din ateu, credincios, se califica cel mai bine  sa le fure banii. Cine sa ma creada pe mine ca nu-i decat o petarda penala!


 Incerc sa-mi amintesc care-i ultimul lucru pe care l-am facut aseara, ca sa anticipez consecintele.
Orice ar fi fost, greselile astea nu se repara ca greselile de ortografie, rupand pagina. Lasa urme
Deschid usile camerelor, desi stiu dinainte ce e in spatele lor. Ma gandesc ca trebuie sa fac curat,in timp ce  intreg corpul semnaleaza ca daca nu ma asez in urmatoarele secunde,  ma prabusesc. Las lucrurile asa cum au fost, si ma intorc  in pat. Imi trag patura peste cap.
Inchid ochii, in timp ce imi revin in minte aceleasi si aceleasi intrebari. Cand o sa se termine  tot? Cum am putut sa am atata incredere? De ce am ignorat semnalele cu buna stiinta? De ce inca nu pot sa cred ca un om care se inchina drept poate sa jure stramb? Cum o sa  mai ies din marasmul asta? O sa imi mai revin vreodata la ce-am fost, sau asta e sfarsitul filmului?
Incerc sa nu-mi pierd speranta  ca va veni si ziua in care o sa pot iar sa ma ridic.Chiar daca ziua aia nu e azi, si nici maine...

Ce-i in neregula cu mine?

Lost frequencies

La finalul  ultimei  sedinte de sezon, sefa cea mare, ne cere, mie si lui Locvace, sa mai ramanem 10 minute pe pozitii,  in biroul oval. 

Cum nu este niciun secret ca antipatia dintre noi a atins cote alarmante, in urma ultimelor noastre  colaborari,  m-am gandit ca ne-a oprit ca sa ne ia la bumbaceala, si sa ne bage mintile in cap.

Eram pregatita sa nu raspund provocarilor,  gandind ca am  metode mai subtile de a-l scoate din minti pe  idiotul  patentat,  insa n-a fost cazul. Motivul pt care am ramas in extrasezon, era altul.

      - Stiti  ce-am auzit? Ca s-a introdus o noua conditie pt obtinerea acestor fonduri, si-acum  trebuie sa avem  si un procent rezonabil de  femei pe posturi de decizie.

       In prima instanta, am avut tentatia sa o intreb daca ce-am auzit se potriveste cu ce-a vrut sa spuna.

Totusi, mai bine ca nu am intrebat, pt ca uneori reactiile mele la  raspunsurile  pe muchie strica solemnitatea momentului. Asa ca  m-am abtinut. Si de  la comentarii si de la alte curiozitati. 

     -Vor sa arate cu adevarat ca sunt impartiali in aprecierea valorii. Mi-au cerut sa pun pe lista doi candidati. Eu v-am propus pe voi. Stiu ca va aveti ca soarecele si pisica, dar nu vreau sa aud comentarii si astept  sa  va  pregatiti dosarele!

            Care noi, frate?

Ca din cate stiu eu, Locvace, desi  purtator ilegal de izmene, inca n-a trecut la sortulet. Sau mai stii?

Ori datorita apropierii concediului, am inceput sa  nu mai pot urmari coerenta unei discutii. Pentru ca undeva, nu stiu exact unde,  ma pierdusem printre sensuri si cuvinte.

Sau am dezvoltat,  fara sa-mi dau seama, un mecanism de aparare, cu ajutorul caruia   pot sa elimin din contex lucrurile care ma agita. Ca eu, daca stau cu graurele asta  mai mult de 10 minute, simt asa, ca  o nevoie impetuoasa, sa-i dau un calcai in tibie.

Sau cand incepe ca-si expuna ideile (si stii ca-s ale lui, pt ca-s aceleasi - putine, fixe, si proaste), simt asa, ca niste furnicaturi, dupa care incep sa am  viziuni. In care s-ar face ca  as experimenta pe el cam toata  gama de faulturi interzise in rugby. Sau ca  as gasi pe net un cumparator  serios  caruia sa-i vand  matele astuia. Si nu pe bani grei, ci pe  o suma modica, sa scap repede.

             Deci, pe cale de  consecinta, nu!

Hotarat lucru: orice tip de  relatie aparuta intre noi, ar conduce la un rasunator esec.

Si ma refer aici inclusiv  la faptul ca, in ciuda parerii sale deosebit de pozitive fata de tot ce tine de persoana sa, eu raman consecventa primei impresii. Ca bubuie. De prost ce e, sa ne intelegem!

         

             Ar mai fi fost si posibilitatea ca  No1 sa fi prezentat  trunchiat informatia, insa asta implica automat si un simt al umorului la fel de dement ca al meu. Exclus, ca mine nu-s doua pe lume.

          Si in timp ce asteptam cu interes continuarea, o vad  ca se ridica in picioare, semn ca intrevederea s-a incheiat. Chestie care m-a pus iar in incurcatura, ca nu ma prinsesem inca daca sa plang sau sa rad.

          Noroc ca partea odihnita a procentului,  profitand de ezitarea mea, s-a ridicat si-a inceput sa recite multumiri, cu o emfaza care m-a facut sa regret ca s-a retras  Emetiralul de pe piata. 

         Cand a inceput sa dea semne de oboseala, m-am ridicat si eu, cu intentia sa ma sustrag din peisaj.

Numai ca bourul, ca sa fie sigur ca-si reconfirma pozitia de vita incaltata, a tinut mortis sa  paraseasca  primul incinta, precipitandu-se pe usa.

Cu senzatia  startului ratat , ma intorc spre  No1, simtind ca-i ramasesem datoare cu niste intrebari.

                Credeam ca  mi s-a parut, insa, nu. Se zguduia de ras. Iar de data asta nu a fost nevoie de cuvinte. 

      Si eu care credeam ca numai eu am prea mult timp liber!

             Si pentru ca intamplarea asta chiar vreau sa aiba un final fericit, va anunt ca  nu mi-am completat niciun dosar. Si-asta nu pt ca am plecat in concediu, ci pt ca, intr-adevar, conditia se referea la femei, dar includea si persoanele cu handicap, si , cred eu,  si negrii. Si cum calificarea in cea de-a doua categorie nu presupune neaparat  existenta  unui  lipsus evident- ca sa ai drept de apartenenta la grup, e suficient sa te recomande talentul. 

             Recunosc, cu  Locvace prin preajma,  m-am cam speriat.  Am considerat ca sansele mi-au scazut dramatic.

                 

PS: Si mie mi s-a spus odata ca am comportament de autista, dar eu am tradus asta ca fiind foarte desteapta. 

Si sa nu va puna naiba sa ma contraziceti si sa-mi stricati feng-shuiu',  ca va blochez toate comentariile.

Cheers and stay classy, friends!

Cum am mai spus, in weekend, primul lucru pe care-l fac este sa citesc presa, iar stirile mi-s oferite selectiv, in functie probabil de interesul numarului celor care le-au digerat deja. Asa se face ca, printre primele, am aflat ca  Bote are  bicicleta de 7000 de euro. Da, ati citit bine. Bote si-a tras bicicleta ultimul racnet (mai mult ca sigur ca are sub  sa  ceva vibratii, cum ii place designerului de chiloti).
 Ce-a facut cu ea? A pus-o in portbagajul masinii,  pe care a lasat-o undeva la intrarea in parc(masina), unde a intrat sa ameteasca lumea, a dat cateva ture, apoi s-a intors la masina, a pus-o in portbagaj si a taiat-o spre casa.
Bote, ti-a cazut lantzu'!!!!

Trec mai departe si vad un titlu despre vesnica rebela fara cauza (si mai nou, in cautare de directie), pe numele ei de fata mare, Oana Zavoranu. Pt ca sunt in the right mood, dau click pe articol, asteptandu-ma sa-mi sara in ochi borsul combatantilor. Cand colo, citesc si nu-mi vine sa cred!
Nicaieri nu-i nicio incaierare, nicio coasta rupta, niciun pantalon sfasiat, nici macar un fermoar rupt! Nada.
Doar elucubratii de fata rasarita din seminte de floarea-soarelui de Voluntari. Neracorita de ploaie!

Cand sa ies si din acest perimetru, ma pune clickul rau sa accesez reclama cu Rosia Montana, aia cu Maia Morgenstein. Recunosc ca n-am rezistat s-o vad cum isi smulge urechile, grupa mea sanguina e sensibila la astfel de trairi, asa ca am trecut direct la partea de comentarii, sa vad daca imi pot explica, prin filtrul mintii unor terti, gestul duduii.
Gest pe care l-am catalogat cam  prea dramatic pt mine, intr-o dimineata in care nu mi-am baut pana la zat,  cafeaua.  Parcurg circa 10% din comentarii si ajung la concluzia ca a fost totusi ceva legat de un gest stupid. Putea  fi privit si ca o interpretare de geniu. Si totusi, inclin sa cred ca era mai spre prima varianta.

Las ziarele si intru pe forumurile mele preferate. Siteuri de dat cu parerea de gard. In principiu, doar decorul difera, fauna e aceeasi.
 Un  sensibil a postat o chestie siropoasa, si douazeci de prosti literati  fac analiza pe  metaforele din text. Treaba e ca, la cum scriu, le-a  placut la scoala intre  foarte putin si deloc, dar partea misto e ca  se inteleg intre ei de minune.  A fi incoerent, agramat si hiperactiv virtual, pare a fi un must  zilele astea. 

Quote Dj Costy:da...sa mori pt persoana iubita!
Quote C. Ionut: eu nu sant de acord sa mor pentru altcineva.viata este foarte frumoasa si trebuie traita indiferent daca esti deceptionat in dragoste sau nu,dumnezeu tia dat viata si tot dumnezeu tio ia cand doreste el si nu cand vrei tu.
Quote Catalin: viata asta-i un film iar dumnezeu e scenaristu?? 
Quote geanina frumusica: @catalin petru esti idiot. 
Quote Rayni girl:... cine zice, ala e




 In timp ce citesc elucubratiile conferentiarilor, primesc notificare ca am un mesaj nou. De la un Mickay: "buna! pot sa am si eu te rog id tau? mersi nu vei regreta. üpup dulce".


Mi-am promis ca nu mai raspund la lepse d-astea, dar pentru un asa caracter, e normal sa exceptez.

"Prasleo, inteleg ca faci parte din aia care-au picat bacul, si ca pana la anul nu prea ai ce face, insa iti recomand calduros sa lasi prostiile si sa te pui serios cu burta pe carte".
N-a mai raspuns.
Dar sunt aproape sigura ca mi-a urmat sfatul.

I need a third-person animator in my life.Click here for a full description and to apply.

        Vine un moment în viata ta cand simti nevoia acuta sa te rupi cu totul de cele lumesti. 

Pt mine, ziua de vineri a anului de gratie de-l traversam, veni la fix, asa ca, pentru intervalul 8-16, am pus mana pe telefon si mi-am amanat prezenta.
Ca niciodata, Kitz n-a mai asteptat explicatiile si mi-a pus ea diagnosticul. Da, beibi, ai dreptate, esti o adevarata Agatha Christi a spatiului carpato-dunareano-pontic! 

Da, ai intuit superb si exact: sunt racita si-n plus, de dorul vostru e posibil si sa mor.
Dupa ce am sa ma satur de somn, izul de libertate o sa dea frau liber proiectelor personale!


       Ce gandeam ieri:
Imi vine sa ma ascund de lume. Peste o ora trebuie sa intram in sedinta si eu mi-s iar cu somnul in urma, am pc-ul tot bucati, la picioare, scriu pe laptop si ma gandesc ca toate datele le am in celalalt calculator. Mai devreme am vorbit cu it-istul de serviciu, care ma duce cu presul de joi ca vine si mi-l repara. L-a dezasamblat si mi-a dat in grija 6 surubele mici, sa stau cu ochii pe ele, sa nu mi le fure careva. In timp ce vorbeam cu musiu sharla, vad cum iese din spatial virtual un amic, cu care, nu stiu din ce motive, sunt de ceva vreme mui incomunicando.
Bine, nici  inainte nu ne transmiteam noi cine stie ce chestii, insa acum chiar nu mai vorbim deloc.

L-as sterge de tot din lista, insa a fost o vreme in care ma amuza.
Il las. Poate o va mai face.


        Alaltaieri:
Dupa doua intalniri cu Hansel si Gretel, imi vine in cap imaginea urmatoare: eu, intr-un buldozer, cu piciorul pe pedala de acceleratie, trec peste ei, fara urma de remuscari.
In loc de asta, ma uit la ei si le zambesc cuminte, ca o domnisoara de pension.


      Seara, tarziu, acasa: 
Ma uit dezarmata la mormanul de haine aruncate alandala, trec in dormitor si vad patul nefacut, ies in curte si vad frunze peste tot, intru inapoi prin hol si in bucatarie vad cateva farfurii intr-un echilibru precar, deschid frigiderul si constat ca e sinistru si ala. 
Intru in baie, deschid capacul masinii de spalat si vad ca iar s-a umplut.
Am o durere in partea stanga, de fiecare data cand respir, si in timp ce ma asez, simt cum ma cuprinde ura pe toate viziunile populare care spun ca femeia ideala razbeste sa le faca pe toate.
Si le urasc pe toate posibilele tipe fasnete, dragute, cu joburi decente si cu zambet larg, cu case stralucind de curatenie, cu unul sau chiar doi copilasi crescuti exemplar, intotdeauna impecabile, si care mai sunt si distrugator de bune in pat. 
Adica pe toate alea care au stat la baza acestor mituri.
Sa va beeeeep, dragele mele panselute, ca eu, dupa 12 ore de munca, plus vreo doua pe drum, abia ma mai tin pe picioare.
Raspund monosilabic, mai mult prin maraieturi,si sunt pusa mai degraba pe cearta, decat pe jocuri de sociedad.
 Iar de la statul prea mult in colivie, mi s-au adancit cearcanele, de parca as fi constant batuta, cu precizie, fix in acelasi loc.

Oftez, dau drumul la muzica, pun aspiratorul si plec in cautarea timpului pierdut.

Cand normalul devine mai putin normal, pentru ca, normal...am trecut eu pe-acolo

     Am uitat sa inchid jaluzelele si m-am trezit cu soare in ochi, dar cu sufletul greu de  amintirile  oamenilor care azi nu mai sunt aici. Si-i o dimineata superba, si eu tot o  exagerez, ca nu-s eu, ca poate sunt obosita, ca o fi de vina regimul, ca n-am mancat de-o saptamana nimic dulce, ca-s in perioada aceea, sau cate si mai cate. Dar nu!
    Ieri a fost si ziua mamei, unde am revazut oameni tare dragi mie. 
Da, am scris corect. Am in familie si oameni de care mi-e dor, carora le spun din suflet: mai stati putin, da’ hai, mai stati putin.

   De cand am intrat in curte, cu pachet de-acasa (adica  punguta cu tarate  si lapte zuzu o% grasimi), a si inceput circul:

"Tii regim de maine!"
"Cum asa? "
"Asa bine! Ca n-am stat in picioare sa-ti fac ce-ti place, si tu sa faci figuri."
(Not fair!)
"... si nici n-am chef sa alerg si cu tine prin spitale."
"(WTF?). Pai si de ce sa alergi cu mine prin spitale?"
" Ca tu n-ai limite, n-ai buton de oprire, nu te lasi pana nu dai in  vreo anemie d-aia, de te-adun cu aspiratorul de pe jos."
(Degeaba am incercat sa-i explic matematic, ca pana sa ma usuc pe picioare, mai am cale lunga, si ca, deocamdata,  am lupta mea, aia cu gaicile si fermoarele).
In schimb, i-am reamintit ca prefixul cantarului ma ameninta cu cresterea cotelor peste  7,  printre altele si datorita  meselor astora, luate in familie, in care totu-i bun, aproape ilegal si ingrasa).

Asa ca, stand cu ochii in tortul de ciocolata, parca mi s-a derulat filmul vietii pe repede inapoi si inainte.
Acum 10 ani, 6 era cifra fatidica, insa un kilogram in plus il topeam intr-o noapte de petrecere, in care dansam pana dimineata.
Prin 2005, ramasesem sa suplinesc 3 colege (2 in medical si una in concediu de odihna) si  slabisem fara sa realizez, in doua-trei saptamani de vara caniculara, vreo 7 kg.
 Imi amintesc ca, alergand dupa metrou,intr-o dimineata, era sa ma impiedic din cauza pantalonilor care mi-au cazut pe sold, desi ii cumparasem nu demult, cam fix pe masura mea.
Iar apogeul l-am atins cateva zile mai tarziu cand , din cauza epuizarii, am lesinat pe strada.
Primul  Craciun fara tata,m-a prins imbracata cu geaca Juniorului. Am iesit sa vad artificiile si am luat din gramada de haine, tocmai gecuta sfrijitului meu eminent, care nu implinise 9 ani.
 De Paste, mama a considerat ca nu mai poate suporta o noua lovitura (vegetarianismul nu era fita care este  acum, asa ca  toti ai mei il priveau  ca pe un atentat la sanatate, banuind totodata ca intentionam sa renunt si la cultul religios caruia cu onor ii apartin), asa ca, pentru a nu-i provoca o extrasistola, am decis sa o scutesc de grija, si sa  reintroduc in alimentatie oarece chestii.
 Dupa cateva luni, doar ma uitam la o felie de paine,  ca si simteam ca-mi plezneste camasa in zona nasturilor 2-3.  In consecinta, pt a mai reduce din circumferinta bustului, am decis sa scot din meniu painea alba, apoi cartofii si orezul, precum si toate lactatele cu un continut de grasime mai mare de 2,5 %. 
Am rezistat pe pozitii pana ce, un an mai tarziu, am devenit cea mai buna prietena a mersului cu masina.   
Degeaba restrictionam alimente, daca nu mergeam la sala sau nu faceam kilometri pe jos, era egal cu zero. Iar asta a fost doar inceputul efectului de yo-yo.
Atat mi-am zapacit organismul, pacalindu-l cu curele mele de slabire, ca acum nu ma mai crede orice as face.
M-am panicat cand am vazut ca in jocul asta de-a kilojoulii, am inceput sa pierd.
Innebunit de atatea restrictii, in perioadele de relas, cand nu mai tin cont de disocieri alimentare,se produc asimilari masive. Pt ca, vorba cantecului, the winner takes it all- si-si face depozite pe unde stie el mai bine (si bineinteles, unde imi pare mie cel mai rau).


 Epilog: Faptul ca am refuzat pana si minuscula bucatica de tort oferita la ultima strigare, i-a facut   pe toti sa se inchine cu ambele maini. But the way that I felt about this was beyond words...
Ce m-a motivat ? Cateva chestii.
Pentru ca  Ciociosica a zambit superior la auzul vestii ca renunt sa mai mananc  cu ele (thx Zanei pt cuvintele frumoase, stiu ca ea crede in mine mai mult decat o fac chiar eu). Pentru ca mi-am adus aminte de dialogul imaginar de adio, ala cu “imi pare rau, fusta mea frumoasa, pe care, desi te-am iubit de la prima vedere, n-am apucat sa te port, pentru ca tie iti trebuia o stapana numai piele si os, asa ca Andreana se va bucura mult  sa te aiba.”  
Nu doar ca a costat mai mult decat dau eu in general pe-o carpa, dar nu am apucat nici sa-i sacrific eticheta. Si asta, pe-o femeie, o doare mai mult decat o banuiala de infidelitate.
 Si pentru cele cateva sacouri, care n-au mai vazut lumina zilei si pe care mi-am promis ca le voi purta din nou. 
Si ca sa-mi demonstrez ca toate lucrurile puse prost in viata mea nu se rezolva infulecand compulsiv jumatate de tort de inghetata.
Punct.

Doar Dumnezeu, parintii, fratii si copiii sunt de neinlocuit pe lumea asta.

In rest, orice urma omeneasca e acoperita de o alta.

Fiecare traversam stadii progresive ale dezvoltarii morale.

Azi, pentru mine, curajul echivaleaza mai mult cu abtinerea de la comentarii, decat cu sustinerea unor pareri, care sunt in mod vadit, contrare cu cele ale multimii.

Sa pot cere ajutor cand am nevoie, sau sa spun “halt”, in momentul in care oamenii intra incaltati in casa mea.

 Sa nu mai aman lucrurile pe care le consider importante, si sa incetez sa fiu eu, doar “pe jumatate”.

Sa initiez  o partida cu partenerul de viata (pana la urma, Oblio, ti-am oferit si tie un rand interesant de citit).

 Sa intru intr-un spital sau sa sun un prieten care tocmai a suferit un deces in familie.

 Sa fac sport intr-o sala cu mult public, cand stiu ca arat foarte rau.
Sa fiu fericita in conditiile alese de mine.

 Sa recunosc ca mi-e frica de toate schimbarile care se prefigureaza, si sa invat ca totul se poate lua de la capat fara sa te transforme intr-un Sisif.

Sa pot sa vorbesc despre lucruri in care cred,  sa nu primesc nici o reactie, iar asta sa nu ma dezarmeze in a continua sa caut afinitati.

Curajul suprem?  Sa recunosc un gest pe care acum il consider odios si sa cer iertare acelui om fata de care am gresit ingrozitor.

Spune-mi te rog, daca azi ai avea puterea sa lasi convenientele deoparte, sa te arati lumii impreuna cu vulnerabilitatea ta, ce ar inseamna pentru tine sa ai curaj ?

Inspira viitor, expira trecut. Intre timp, lasa-i in viata ta pe cei care te accepta asa cum esti.

      Mi-e frica de telefonul de serviciu. 
La prima vedere, e un jaf dragut, pe care nu mi l-a indesat nimeni in maini cu forta, ci pe care l-am ales din gramada (si printre primii, ca, nu-i asa, daca mi-l lua cineva?), pe criteriul exclusiv al designului.
Ca de calitate, dupa ce l-am vazut p-asta, am uitat cu desavasire ca exista cuvantul in dictionar.
Sau ce credeati, ca daca fac misto  de pitipoance, n-am si eu momentele mele?. 
Acest telefon a scazut standardele, pt ca e atat de prost faurit,  incat de fiecare data cand raspund, sunt confundata cu altcineva.
 Mi-e teama sa uit sa-l incarc, deoarece pana-l repornesc, am cel putin 10 tentative de a-l zdrobi de pereti.
Astazi, realizand ca tacerea lui e deosebit de suspecta, desi l-am incarcat, am realizat ca nu l-am pornit. 
Deci, am apasat butonul, dupa care a inceput sa ma conditioneze cu punctul de recalibrare a ecranului. 
Un timp m-am pus la mintea lui, dar dupa cateva tentative esuate de a-l fixa cumva, i l-am dat lui Ale intru resuscitare. Concluzia este urmatoarea: e bine sa ai in jur oameni destepti si priceputi, care sa te descurce.
 Mai ales cand din treaba asta cu telefonul, eu nu am mai nimic de castigat.

    Acum cateva zile ne-am intalnit la o cafea, prin centru. 
Scopul intalnirii era sa discutam intr-un cadru mai destins despre noua strategie de marketing, in formula completa. Dupa ce-am ajuns, Lum  mi-a spus ca este posibil sa  vina cu  cativa potentiali colaboratori, prin urmare va trebui sa mergem si la birou, sa le prezentam proiectul. 
  Nici acum nu reusesc sa scap de ghemul din stomac pe care-l am in momentul in care trebuie sa cunosc persoane noi. Eu ma simt bine numai in compania oamenilor pe care-i aleg  si de care sunt aleasa, si se intampla si asta tot dupa indelungi tatonari.
Sunt tare-n clanta pe net, insa in viata  normala sunt o izolata. Chiar si atunci cand imi pun hainele cele mai bune .

Intalnirea a  fost interesanta. 
Desi oameni cu o anumita greutate sociala, mai degraba au fost interesati sa afle cine suntem. Nu ne-au masurat din priviri, nu ne-au întrebat ce masini conducem, nu ne-au întrebat in ce vile ne ducem existenta sau ce venituri avem.
 S-au bucurat sa afle ca intelegem  mai mult de o limba straina, ca incercam sa facem din afacerea asta o chestie profitabila, ca promovam un stil de viata sanatos. 
Au spus ca sunt interesati de cel care va conduce ostilitatile, in mod oficial, si cand ea a aratat spre mine, chestia asta m-a incurcat.

Eu nu stiu sa ma evaluez.
Povestesc destul despre mine aici, pt ca, atunci cand recitesc ce scriu,  ma vad si prin ochii celorlalti. Insa tot nu stiu cat as valora.
 Intr-o vreme scriam exclusiv pt mine, dar am descoperit ca e reconfortant si sa ti se raspunda.Cumva, existi. 
Am pasiuni simple: uneori citesc si cateodata ma scriu.
Alteori, cand am chef,  fac fotografii. Unii zic ca-s misto, eu zic ca sunt doar amabili.
 In rest, chiar n-am ce sa povestesc.
N-am directie, dar am ceva educatie,  n-am încredere, am 1001 de fobii, si in fiecare zi dezvolt altele noi, n-am siguranta, dar am credinta ca Dumnezeu imi da exact ceea ce-mi trebuie, atunci cand trebuie, nu mai am nici jumatate din oamenii pe care-i aveam in jurul meu acum 10 ani, insa, norocul meu a fost ca, printre lacrimi l-am redescoperit pe Dumnezeu, si de-atunci nu m-am mai simtit niciodata singura.
Am fost de vanzare o vreme, acum nu mai sunt.
Nu am calatorit nici 0.1% din cat mi-am dorit, n-am facut nici 0.01% din cate lucruri mi-ar fi  placut sa  fac, si sunt ceea ce sunt.
Iar cateodata mi se pare ca traiesc pe perfuzii.