Aleg sa iert.
Sa ma iert pe mine, pentru ca apoi sa-i pot ierta pe ceilalti. Sa ma pot elibera de trecut.
Te iert si pe tine, altfel nu am sa pot sa plec mai departe.Si mai am calatorii de facut.
M-am ridicat cu greu din pat.
Din oglinda din baie ma priveste cineva care nu sunt eu.
E aia care m-a indepartat miseleste din propria mea existenta, si care ia acum deciziile in locul meu.
E aia care a profitat de absenta mea, si care acum a pus stapanire pe mine.
Vad amenintarea din felul in care se uita si nu spune nimic; doar ma lasa sa inteleg ca orice lucru castigat de ea, va fi iremediabil pierdut pentru mine.
Persoana asta e dusmanul meu de moarte, insa cu ea sunt nevoita sa merg alaturi, o parte din drum.
Cum am ajuns sa o urasc?
Stiu exact cine eram inainte sa apara ea si sa-si insuseasca tot. Stiu exact in ce m-a transformat dupa ce-a intrat. Si cum m-a parazitat. Si ma doare mai rau decat daca m-ar fi cusut in viu.
Pentru ca eu i-am dat drumul in casa, eu i-am permis sa devina ce e azi. Dusmanul meu. Dusmanul meu de moarte. Eu m-am jucat de-a gazda cu ea si i-am permis sa stea. Dar ma gandeam la o perioada limitata de timp, doar atat.
Acum, din cauza ei, imi doresc mereu sa dorm.
Creierul e inca aliatul meu, imi spune sa dorm cat mai mult, ca daca dorm, macar n-o s-o mai vad. Si-o sa pot si sa uit. O sa uit si sa mananc, si sa beau, si sa plang, si o sa uit si intrebarile pe care mi le pun, si pe care mi le tot pun, si care mi se rotesc in cap exact ca o melodie tipata de-o placa zgariata.
Ajungi sa innebunesti.
Sau sa uiti sa respiri.
Orice e mai bun decat s-o vad mereu pe nenorocita asta.
Cine e ea? Quintesenta a ceea ce mi se pare mai rau in cineva. O inferioara.
Ma pandeste avand aerul ca stie ca orice as face, o sa esuez. Ca nu-s buna de nimic, si ca era o chestiune de timp pana sa clachez. Si ca, nici macar asta nu va fi ca la carte, ceva memorabil, adica. Va fi o simpla butaforie. Adica nu ma voi prabusi ca Icar, ca apoi sa raman in mitologie. Total gresit! Voi intra in contact cu solul, dar nu voi muri in urma impactului, ci in urma tentativelor de a ma ridica.
Ori imi va aluneca mana, ori piciorul, cert e ca ma voi lovi la cap, iar eu voi ramane acolo, sangerand incet, avariata, pana ma va gasi padurarul. Sau coyotii.
De unde stiu toate astea?
Pai nu v-am spus ca locuim impreuna de ceva vreme si o cunosc foarte bine?
Cand crede ca n-o vad, se uita la mine cu un soi de mila, amestecata cu ceva smecher, de genul, "e cam foarte nasol sa fii tu zilele astea, dar ce sa faci, tu ti-ai cerut-o, ei doar ti-au dat-o".
In momentul ala, i-as trage c-o sticla in cap. Si-as prefera sa am la indemana, cand ii crap capul, una d-aia de sticla, grea, de Amaretto, ca-i imposibil sa nu mai fi ramas pe undeva vreuna.
Cu d-astea sarbatoream cu prietenii, cand aveam ce sa sarbatorim.
Sau poate doar mie mi se parea ca sarbatoream. Desi la fel de posibil e ca doar mie sa mi se fi parut si ca mi-erau prieteni.
In fine, asta ma enerveaza, ca eu chiar nu mai stiu.
Se intampla demult.
Si sa stii, tampita dracu', ca chiar n-am meritat-o.
Multi au vorbit intre ei ca-s naiva, gandindu-se totusi ca-s incalificabil de proasta, dar macar am incercat sa schimb ceva intr-un sistem gaunos, sa indrept niste lucruri fundamental gresite. Si-am dus la capat ceva ce n-a mai facut nimeni pana atunci. Si daca te intrebi cumva, tu si aia carora le-am devenit studiu de caz, afla ca nici lor nu le-au lipsit oportunitatile. Ci doar chestiile alea care fac diferenta intr-un purtator legal de izmene si motivul inventarii vibratorului.
Eu am facut-o asumat, cu cartile pe fata, pentru secunda aia in care am crezut ca pot si ca voi da cativa urati afara din tara. Si chiar am castigat o batalie.
Asta era inainte sa pierd razboiul.
Poate ca acum, pentru mine, a venit scadenta unor datorii.
Desi am crezut ca am mai lichidat din ele, cand am ales sa demisionez dintr-o functie la care visezi de la terminarea masterului. Genul ala de functie in care, desi procentul in plus ca salarizare e destul de subtire, marea smecherie e ca pt a o ocupa trebuie sa fii etic si profesional fara repros. Mai presus de toata turma.
Cum ar veni, cornuta principala.
Iar eu m-am calificat, fara sa existe contraoferte.
Mai mult decat atat, in profesia asta, nu mai exista nimic dupa, e ca si cum acolo se termina soarele.
Cam la asta am renuntat prin demisie, si am facut-o, oricat de neverosimil ar parea, numai pt ca doar asa puteam sa scot din sfera penalului trei oameni reprezentativi din echipa. Si foarte reprezentativi pt mine, personal.
Doi din trei aveam sa aflu ulterior ca m-au vandut, pe nimic.
Cu a 3a persoana, e mai complicat. Ca ea era o zana_maseluta. Si se afla deja in linia intai. In lupta ei cea mai importanta, lupta cu viata.
Si care, intre serii de chimioterapie, ce pareau nesfarsite, si al carui deznodamant parea din ce in ce mai fara speranta, tot isi gasea puterea sa se gandeasca si la mine, si-mi cerea constant sa renunt la jobul asta lipsit de satisfactii, ca sa pot sa ma intorc la lucrurile cu adevarat importante.
Si care imi promitea ca atunci cand avea sa se faca bine, ma va invata sa traiesc. ( Prostii, ma gandeam. Tu fa-te bine si mai vorbim treaba cu zen-ul, dupa ce incepi iar sa-ti bagi stii-tu-ce in stii-tu unde).
Culmea e ca, daca ar fi fost doar pentru ea, si tot a meritat renuntarea.
Desi cu ea e mai special. Indiferent ce-am facut atunci si mai tarziu, simt ca mai am de decontat.
Pentru ca cei pe care-i iubesti, te lovesc si cel mai tare. Stiu s-o faca corect, cu precizie matematica.
Asa si cu mine, atunci. O clipa a fost de-ajuns ca orgoliul sa preia tot centrul de comanda.
Pt ca ea isi dorea sa fie ca mine, iar eu nu-mi doream sa fiu ca nimeni.
Si pentru a-mi pastra statutul-am ajuns sa fac cel mai abject lucru cu putinta- am provocat o confruntare de forte inegala, total incorecta, si am desfiintat-o. Piesa cu piesa, bucata cu bucata.
Pe ea, prietena mea cea mai buna. Persoana care ma vedea asa cum nu m-a vazut nimeni, si care ma credea cu mult mai buna decat ma vedea oricine.
Cand s-a incheiat sedinta, a plans cum n-am vazut pe nimeni in viata mea sa planga. Si din nou orgoliul m-a impiedicat sa fac vreun gest. Ma simteam indreptatita, pt ca mintea mea functiona dupa o schema gresita. Consideram inacceptabil ca eu sa o fi invatat pe ea tot ce stia, iar ea sa accepte propunerea de a-mi lua locul.
De undeva, piticul din capul meu, ala ramas cinstit, incerca anemic sa-mi atraga atentia ca nu ea era cea care initiase propunerea, si ca un lucru ordinar, ramane la fel de ordinar, indiferent ce scuze ai invoca. Doar ca in loc sa-l ascult si sa indrept atunci, acolo, ce se mai putea indrepta, am stat si m-am uitat la ea. Nimeni n-a indraznit, sau n-a vrut sa-i ia apararea. In prima instanta, toti se coalizasera cu mine, si asta m-a dus cu gandul la aspectul unei haite. Poate daca m-ar fi zgaltait cineva atunci, ma trezeam din marasm, si-as fi facut un gest de minim bun simt.
Dar asta a fost doar prima de pe lista greselilor ce-au urmat, si despre care inca nu sunt pregatita sa vorbesc. Asta-i si motivul pt care nu pot sa ma duc sa ma spovedesc, pt ca, daca as face-o, as trece sub tacere un lucru pe care il consider odios, si e primul lucru in top 3 al lucruri total gresite duse la capat in perfecta cunostinta de cauza, si carora nu le gasesc nicio scuza. De-asta nu sunt pregatita sa ma marturisesc.
Nu ne-am vorbit o perioada lunga.
Prima tacere in 18 ani! Fiecare amutisem din motive diferite. Cu fiecare zi care trecea, se mai rupea o punte. Ma gandeam daca vom mai gasi vreodata ceva sa ne spunem, si care sa nu sune artificial. Ea cocheta cu cercuri noi, si nu incerca decat cu oamenii pe care stia ca nu-mi plac. Eu, ii indepartam pe-ai mei, in incercarea de a gasi vinovati, fara sa iau in calcul varianta culpei personale. I-am gasit in satelitii care gravitau in jurul meu, si care imi alimentasera delirul.
Fara ea, imi pierdeam usor- usor, stralucirea.
Intr-o zi, mi s-a adresat direct, privindu-ma in ochi. Imi inainta la semnat niste acte. Era distanta, isi masura bine timpii, deloc superficiala, adica exact ce-i reprosasem ca-i lipseste.
Am avut senzatia ca am facut cunostinta cu mine, varianta mea cea mai urata!
Am semnat fara sa stiu ce sau sa verific un rand.
Daca m-ar fi obligat sa respir acelasi aer cu cea care eram atunci, acum probabil ca as mai fi avut un medicament in plus pe reteta.
Si -atunci, am stiut ca pe ea n-o voi mai invinge niciodata. Nu doar pentru ca si ea imi aflase punctul slab, in timp ce-si consolida apararea. Ci pentru ca eu nu mai aveam ce sa apar. Si greseala asta mi-a incarcat nota de plata si m-am trezit cu o datorie uriasa .
Sentimentul de vina e o chestie care poate sa-ti influenteze viata pana intr-acolo incat sa-ti inverseze polii.
Acum ce mai zici nenorocito, te mai uiti de sus?
O alta parte de datorie am platit-o prin increderea acordata cuiva, per ansamblu fata buna, angajata intr-o unitate subordonata unitatii noastre. Ierarhic, fata buna se subordona unui director, ala se subordona lui Kitz, care la randul ei mi se subordona. O evlavioasa, a carei aplecare catre cele sfinte era binecunoscuta. Un simplu amanunt biografic, totusi , din moment ce lucrul asta nu a impiedicat-o sa falsifice niste chitantiere. Nu era obligatia mea sau a lui Kitz sa o verificam, insa ea a reprezentat pentru noi calcaiul lui Ahile. Iar pentru cine nu cunoaste, sa-i zicem veriga slaba.
Si eu care traiam cu impresia ca cine se inchina stand drept, nu are indrazneala sa jure stramb.
Iata ca in final, gandirea buna tot din experienta proasta se trage.
Pentru asta ca am decartat vreo 5 luni.
Cel care imi semnase numirea in functia visurilor, adica un personaj pe care multi il vor vota la toamna, si-a luat cadoul inapoi pt ca nu am fost cooperanta.
Nu in sensul ala, stati linistiti. Cooperanta, adica sa fi avizat documente de zeci de miliarde (o sa credeti ca-s pastilata, dar nu-s), fara de care cele doua marionete de care aminteam in avalul discutiei, nu puteau sa faca plati, care plati in final le-ar fi asigurat inca un dosar penal.
(Bine, nici eu nu m-as fi simtit mai bine, si de aici si reticenta, dar povestea asta se studiaza pe la centrul de ecarisaj DNA, zilele astea si stric elementul surpriza .E cu "va urma", so stay tunned)
Asa ca mi-a trimis intreg corpul de control al institutiei, format din 8
S-a pornit de la activitatea cucernicei fiinte, pe care in momentul in care i-au impins prima vizita in unitate, a luat-o cu lesin,si asa a ramas, starea ei reclamand indelugi ingrijiri medicale, insa au trecut razant la ceea ce-i interesa de fapt.
Au verificat tot ce-am intocmit, semnat sau avizat in ultimii doi ani. Tot. Ma chemau sub pretexte imbecile, doar in scopul intimidarii. Puneau post-it -uri colorate la ce li se nazarea, ca atunci cand imi inapoiau dosarele, sa ma uit ca vitelul la poarta noua in ele, si sa-mi imaginez ca cine stie ce enormitati au gasit. Cand au vazut ca nu cedez nervos, au plecat pe teren, in cele 20 unitati afliliate, si-mi puneau oamenii sa ma sune, sa le pregatesc dosare din anii cand era lupul catel .Toate- dosare de arhiva. Am respirat la soricioaca, cat n-as fi respirat nici daca lucram la deratizare.
Ca sa pot verifica ordine de plata si sa nu trimit bani la dracu-n praznic, ma trezeam de la 6, ca sa fiu la 7 la birou, si sa am o ora la dispozitie sa-mi verific actele in liniste. Cand s-au prins, au inceput sa vina si ei cu randul, mai devreme, ca sa ma bazaie mai devreme la creieri. Cand m-am prins si eu, am refuzat sa le mai dau dosare la verificat, pe motiv ca-s in afara orelor de program.
La un moment, luasera tot, si tot veneau sa-mi mai ceara. Acum, un om venit sa te controleze, stie ca exista cursivitate in indosarierea unor documente. Astia nu!
In octombrie, a inceput si descentralizarea. S-a mai trimis o echipa, in vederea inventarierii patrimoniului. Formata din cei pe care ii indoisem pe genunchi la inceputul anului. Tot pe motiv de deturnari de fonduri. P-astia nu mai trebuia nimeni sa-i roage sa-mi rupa capul, o faceau ei, cum s-ar zice, pro bono. Intre timp, Kitz a fost destituita, si fortata sa-si dea demisia. Am ramas doar eu, preluand din mers si atributiile ei. Ca si mine, Katel incomoda, deci au mutat-o trei etaje mai sus, astfel incat sa-mi fie prohibita orice forma de comunicare cu ea.
In noiembrie, mi-am luat o zi de concediu. Urma sa merg in weekend la un eveniment, si mi-am luat o zi sa ma aranjez, ca sa pot arata ca o fiinta umana. In loc de asta, am facut o cadere nervoasa si am plans non stop. Si m-am simtit cel mai nenorocit om din lume. o zi intreaga am facut scenarii cum sa fac sa ies discret din scena. Eram acolo si-mi imaginam cum s-ar invarti soarele daca eu m-as extrage din peisaj. Accidental. Pt ca prostii ca mine merita o moarte fara glorie.
Totul a fost din ordinul celui pe care unii il vor vota iar. Din convingerea ca daca-i din popor, are nume de erou din western-spaghetti, si, recent, am aflat din junkpresa, a devenit din ateu, credincios, se califica cel mai bine sa le fure banii. Cine sa ma creada pe mine ca nu-i decat o petarda penala!
Incerc sa-mi amintesc care-i ultimul lucru pe care l-am facut aseara, ca sa anticipez consecintele.
Orice ar fi fost, greselile astea nu se repara ca greselile de ortografie, rupand pagina. Lasa urme
Deschid usile camerelor, desi stiu dinainte ce e in spatele lor. Ma gandesc ca trebuie sa fac curat,in timp ce intreg corpul semnaleaza ca daca nu ma asez in urmatoarele secunde, ma prabusesc. Las lucrurile asa cum au fost, si ma intorc in pat. Imi trag patura peste cap.
Inchid ochii, in timp ce imi revin in minte aceleasi si aceleasi intrebari. Cand o sa se termine tot? Cum am putut sa am atata incredere? De ce am ignorat semnalele cu buna stiinta? De ce inca nu pot sa cred ca un om care se inchina drept poate sa jure stramb? Cum o sa mai ies din marasmul asta? O sa imi mai revin vreodata la ce-am fost, sau asta e sfarsitul filmului?
Incerc sa nu-mi pierd speranta ca va veni si ziua in care o sa pot iar sa ma ridic.Chiar daca ziua aia nu e azi, si nici maine...
Ce-i in neregula cu mine?
No comments:
Post a Comment