Monday, May 14, 2018

Disclaimer:




  Remember kids: if one of you don't know what BAS means,  this is not for you.  
  This is for US.
           
             De departe cel mai jenant moment al emisiunii a fost jurizarea concurentei Silvia.  Autointitulata globala, internationala, mondiala. In fapt, Silvica Popescu de pe la Gorj.
            Primul drept la cuvant li s-a acordat celor trei boscheti. Astia n-au treaba cu nimic,doar formeaza ''brigada sexy'', desi li s-ar fi potrivit mai bine '' brigada anti-haz''.  Compusa din trei personulitati platite sa-si dea cu parerea pe subiecte de care n-au habar. 
          Sparge gheata Velea, in timp ce ceilalti doi, rasufla vizibil usurati. E evident ca fiecare, in sinea lui,  a sperat sa nu fie el primul care sa-i comenteze nebunei outfitul.  
           I-a salvat Velea, dar nu pt ca se pricepe, ca am stabilit ca nu se pricepe.  Doar are cel mai tatuat jambon din platou, iar privirea il recomanda a fi detinatorul unei minti relativ odihnite, ceea ce poate fi un imbold in sine.

           V-ati imaginat vreodata ce-ar remarca un vacar, teleportat din greseala la o expozitie de pictura abstracta? Nici eu, pana acum. Imi inchipui doar ca ar sesiza cuiul in care e prins tabloul si de acolo ar deduce ca d-aia s-a strambat desenul.
            Cam asa a fost si comentariul lui  Velea. Asta nu inseamna ca restul brigazii sunt mai in tema cu rostul lor in emisiune. Nici vorba!  Probabil ca atunci cand nu trebuie sa  taca inteligent, misiunea lor consta in a-i peria  Silvitei egoul, ca nu cumva sa i se amorseze asteia bomba, inainte de marele final. 
           (Desi ar fi fost mai safe daca turcii alocau buget sa-i gaseasca un fraier sa-i regleze un pic injectoarele, ca si-asa se plange mereu ca nu intervine lume).
            Trecand peste comentariile  celorlalti connoisseuri din brigada, care s-au dovedit la fel de neinteresante, pasa lunga si mingea ajunge in terenul lui Maurice.     
          Pauza de publicitate!

        Asa cum deja ne-am obisnuit noi astia, cu viata sociala 0,  de-avem nervi si timp berechet sa urmarim toate tampeniile de pe net- de-acum se trece in  alta liga. 

            Juratul Mauriciu e din filmul care trebuie, dar la momentul semnarii contractului, mai mult ca sigur ca-si  admira curul in oglinda, ca n-a observat literele alea mici, din josul paginii.
          Sau le-a vazut si a crezut ca-s niste moimeli draguticuticute( expresia ii apartine, eu doar am transpus fonetic sunetele), iar acum s-a trezit ca si-a luat angajamentul fata de trust, ca nu vor pierde premiul in bani. Ma rog, nu pe jurizarea lui.
            Si-acum,  chiar cu riscul de a se face de tot kktul lumii, trebuie sa justifice cumva de ce si cum va ajunge Silvica von Popescu, de la Gorj, in finala, apoi s-o unga mare preoteasca a modei si castigatoare incontestabila  a sezonului.  Shit happens, vorba poetului, mai ales cand nu casti ochii pe ce-ti pui autograful. 
          Acum casca zilnic gura, si se jura ca Silvica poarta numai tinutele lui preferate. Pe care, la o adica, le-ar purta.  Anytime and anywhere. (Desi, ca sa simplifice putin povestea, ar fi putut adauga orice  ar purta, dealtfel, daca  racket ucrainean i-ar recita la tampla dintr-un kalashnikov ). 
          Si pentru ca mai avea putin spatiu alocat, s-a gandit sa nu-l iroseasca aiurea, si sa-si incheie expozeul cu o declaratie de non-intentie, dar ireversibil cucerit de anatomia sifilitica cu care concurenta  defileaza prin ochii nostri, de doua sezoane.  
       Toate astea venind din partea unui domn cu preferinte antagonice fata de ce ar considera sculativ la o femeie, un barbat obisnuit, sa zicem ca ar avea putin sens. Acelasi putin sens ar avea si daca referinta ar fi  vreun lagar de exterminare, sau o reclama la anti-Viagra. Momentul ala da, ar fi unul in care  Silvica de la Gorj ar putea trece drept  un exemplar reusit.
Dar ar fi extrem. Mai bine ne intoarcem la chestia cu  preferintele si orientarea. Turistica, gen. ;) 

            Nici bine n-a apucat sa-si incheie delirul, ca Baduleasca a si preluat legatura. Alt moment in care  granitele ridicolului au suferit o reconfigurare majora. De cum si-a deplasat fatetele dentare, in ceea ce s-a dovedit mai tarziu  a fi un zambet larg de incurajare, a inceput prin a-i preciza ca si ea, pe persoana fizica, o considera pe Silvica posesoarea unui corp superb. 
           Pe bune, Raluco? Si la ce-ai da tu, fetitz, nota maxima? Tits or butt? Ce-ai purta, sau, mai exact, ce ti-ai extirpa? Ca ai cheltuit o avere pe augmentari de tot felul. Te tampisi acum, in floarea-varstei? 
          Si cand nu credeam ca  mai  exista resurse de fun, a dat drumul la jurizarea propriu-zisa. Adevaratul moment Kodak s-a declansat  cand a inceput sa laude tinuta,  pe care a detaliat-o ca fiind ceva nemaivazut,ceva ce realmente mintea slaba  omeneasca inca nu e pregatita sa proceseze. Atat de  extraordinar, incat  n-a  stiut ce nume poarta extraordinarul ala. Noroc ca i-a soptit Bote, ca este o capa.  

            Asta in conditiile in care orice om normal de pe planeta Romania ar fi bagat mana-n foc ca tipa purta pe umeri o parapanta (descrierea am preluat-o fara acord, de la un domn dragut, cu preocupari similare si cu acelasi timp liber valorificat ineficient). Completez: o parapanta cu doua funde negre, oversized. Dar totul ar fi fost  minciuna fara bentita cu cristale, care a innobilata tinuta fix cu  touch-ul care-i lipsea. 
         
          Personal, as fi pastrat si capa, si bentita,  dar as fi adaugat niste clapari sau macar niste apreschiuri japoneze. Si in loc de geanta, as fi venit cu-n ceas cu cuc. Ca de cand urmaresc emisiunea, s-a luat si simt o fierbere in instalatie, semn ca incep sa ma  pricep grav. Parca si vedeam cu ochii mintii cum as fi scos din anonimat,  cu doar doua elemente,intreg ansamblul.  Si nu doar ansamblul, cred ca si concurenta, si  parapanta, si cei trei muschetari ai lui Dumas, si toate electrosocurile, si... in fine, tot diagnosticul. 
        Cred ca ar fi rezultat  un outfit epic, dar nici asa n-a fost rau, pentru ca Baduleasca, dupa ce si-a epuizat lexicul, a simtit nevoia sa ia o gura plina de magneziu. Din acela la care fac ei reclama. Ceva coloranti cu vitamine, adica niste e-uri la fel de sanatoase pentru corp pe cat e emisiunea pentru minte.  

         (N-ai csf daca aia cu Tic-Tac nu-s intersectati de dorinta de a-si face reclama in emisiune. Chit ca-i evident ce nevoie au uneori  juratii de-o respiratie proaspata, la cat rahat turcesc li se lipeste de molari).

            Si-uite cum i-a venit randul sa glasuiasca si dragului de Bote. Timid ca o fata mare, cu ochisorii ascunsi dupa niste lentile negre, speriat la gandul ca va comite o mica infamie, si-a consumat  momentul de rebeliune atragandu-i  atentia stilatei ca i s-a blegit o funda.
          Dar- a dres-o el repede- poate sa ramana chill, ca Silvia ramane aceeasi fiinta  speciala, oricare ar fi contextul. Ea este, a fost si va ramane mereu Silvia. Globala de la Gorj.
            Din pacate pt el, ceva n-a functionat cum trebuie. Ori a gresit tonul, ori a ridicat brusc privirea...  ca odata-ncepu a se nervroza Silvica. Olteanca apriga, pai nu ti-l prinsa de-o aripa si nu dadu cu dansul de pamant?  Pai bine babaiatule, daca nu stii sa jurizezi, de ce nu o rogi pe concurenta sa-ti dea  meditatii? Pai e frumos asa, sa iesi  la tabla cu lectiile neinvatate?  
            Si dupa ce l-a tinut in jap-jap vreo 5 minute, mai lungi ca foamea, a reusit sa-l aduca pe calea cea dreapta.
            Cu greu poate fi descrisa in cuvinte bucuria lui Bote cand i-a acordat punctajul maxim. Dar n-ar fi fost mai usor de descris nici  privirea  cu care-i urmarea Silvica miscarile. Cred ca daca se concentra mai tare, cu ochii aia, facea gaura in tablita pe care i-a trecut nota.
         
           Pana la urma, ce- atata panarama  pt o funda fleoscaita, cand restul era tipla? Judecand imaginea per ansamblu, ce-a prezentat mergea si de-o tura prin incinta sanatoriului, nu era doar o tinuta de salon (adica acolo unde se crede ea Cocuta Chanel, cand nu i se arata ca ar fi Maria Antoaneta). 

          Si totusi, surprizele apar de unde te astepti mai putin. 
          Altfel spus, it ain't over till the fat lady sing. Nu vorbim aici de Ozana Barabancea, ca-i tot la turci, pe partea de detox. Aici vorbim chiar de ea, Iulia Albu. Care nu stiu unde le-a tinut ascunse, dar de data asta chiar a demonstrat ca are cohones. Si inca ce cohones! Si coloana vertebrala, nu doar ifose. Le-a servit pe toate cu o doza de ironie perfecta. Long story short, sah-mat!

        In rest, emisiunea  o decurs fara incidente.


Sunday, May 13, 2018

Over and out, ca s-a strigat „ Bravo, ai sthil! ”

 Ne-am obisnuit sa radem de cei care, marturisit sau nu, se uita la seriale turcesti, coreene sau tot felul de reality-show-uri. Asta pana cand ne trezim si noi prinsi in  tot felul de  povesti mediatice, unele fara discutie  regurgitabile, dar care devin atat de  adictive, incat continuam sa ridicam ratingul, in ciuda oricaror alarme sau argumente logice sa nu facem asta.
        M-am indeletnicit o vreme – cu voluptate superficiala (dar intensa) – cu un serial care parea ca mi-a furat mintile: Orange is the new black. Ultimul sezon l-am urmarit subtitrat in engleza, atat de tare asteptam  deznodamantul. In loc de asta, serialul avea o continuare, numai ca evenimentul urma sa se produca peste vreo doi ani. Am avut un moment dezagreabil, asa ca mi-am propus ca niciodata sa nu mai cad prada unui astfel de moment. 
       Dar cum nu-i bine sa spui ca niciodata nu vei mai face ceva, ei bine, m-am trezit si mai rau - acum urmaresc in aceeasi parametri, o emisiune al carui continut n-are nicio treaba cu titlul, asta in conditiile in care eu fac parte din specia aceea de fiinte care atunci cand se duc la shopping,  probeaza rochiile la ochi si plang  acasa de cat de rau le sta.
         Ce sanse erau ca eu sa devin co-dependenta de Bravo ai stil?
        Dar cere timp, rabdare, empatie, altruism, persuasiune, sa iesi din negare si sa  realizezi evidentul.  Exact elementele care imi lipsesc din valiza. 

        Si cand te gandesti ca aproape ma lasasem de viciul asta, cand elementul declansator a constat in lansarea pe un grup a catorva comentarii amarate, la finalul unei emisiuni, de buna mea prietena. 
 Dar dintre chestiile pe care le avem in comun, singura ce m-ar putea activa si din somnul cel mai profund este acel dement simt al umorului, absolut particular.
Yours truly, Mara Orendi.


      Incepe gala, sa facem pariurile si sa se amestece cartile!

  

Sunday, October 8, 2017

Tuesday, August 22, 2017

Searching for Sugar Man



Un cantaret din Detroit, ale carui texte sunt considerate de specialisti a fi mai bune decat ale lui Bob Dylan, insa ale carui planete nu s-au aliniat in aceeasi configuratie norocoasa, scoate  la inceputul anilor ’70,  doua albume
Desi remarcabile, ambele sunt  primite de publicul larg, cu indiferenta.   
Intr-o anumita circumstanta, o copie a albumului ”Cold Fact” ajunge in Africa de Sud- un stat boicotat de restul lumii, din cauza politicii de apartheid. 
Muzica, dar mai ales mesajele sale anti-sistem, devin  inspiratia unei generatii, iar Rodriguez devine, fara sa cunoasca acest aspect, o legenda underground. Statutul sau de vedeta il depaseste pe cel al  Rolling Stones sau  Elvis Presley.


Peste un deceniu, tot ce au stiut oamenii din Africa despre Rodriguez au fost albumele sale, o fotografie de pe un album si  povestea mortii sale, din seara in care, nemaiputand suporta umilintele publicului, isi incheie prestatia, zburandu-si  creierii.

De-aici  incolo va las sa descoperiti  singuri frumusetea  acestui  film, care merita vazut!   
Noi toti avem nevoie de astfel de povesti  fabuloase.  
 Aproape neverosimile.
Si poate una dintre cele mai frumoase povesti de viata ... 



Wednesday, June 28, 2017

Monday, May 15, 2017

Ganduri desperecheate

Ploaia ma gaseste uitandu-ma peste niste acte, pe o banca in parc, in timp ce astept sa se deschida portile acelei institutii la care ajungi doar cu invitatie oficiala si intri abia dupa ce bate ora exacta. 
Sunt invitata sa ofer un  punct de vedere legat de actiunile comise acum cativa ani de niste unii, care s-au imaginat vatafi pe tarlaua nimanui, si  pe care, la vremea aceea, am incercat, fara succes, sa le combat.
De vreo doi ani exersez detasarea de subiect, desi nu-mi iese mai niciodata.
De fiecare data imi amintesc in paralel, atat de mentinerea ostentativa pe pozitii a majoritatii acelora care au produs toate nenorocirile astea, cat si de moartea Zanei, de alienarea lui Kitz, de demisia Catiuskai, sau de plecarea Ciociosicai. Si impresia generala ca orice ai face, nici cel mai neinsemnat dintre acesti gainari nu poate fi oprit sa fenteze legea, pentru ca ei toti sunt dati cu praf de stele, si de aceea nu li se poate intampla nimic.
Motiv pentru care nu-mi explic  invitatia asta, venita atat de tarziu, si mult dupa ce lucrurile au inceput sa aiba o dinamica proprie.
Bine, sa nu exageram. Lucrurile nu s-au schimbat atat de mult incat sa abandonam ideea ca integritatea e un lux pe care nu si-l permite toata lumea. 
 Azi ma simt captiva altor epoci, imi doresc sa mai pot sa fumez macar o tigara, sa inhalez fumul ala nociv si sa ma eliberez de toate temerile. As vrea sa am iar curajul de altadata, cand nu gandeam de doua ori inainte sa-i dau dracului pe  toti, si-o faceam asumat, fara sa ma gandesc la consecinte. Care da, sigur ca exista!
Azi am chef s-o ard asa, un pic atee, pentru ca asa vreau. 
Eu nu am avut niciodata timp, niciodata n-am fost acum. 
Am fost cand prea devreme, cand prea tarziu. 
Cateodata aparem in vietile altora cand nu suntem doriti, apoi vine timpul potrivit, dar noi suntem deja altundeva. Radem ca prostii cand nu e cazul, dar suntem seriosi cand e de ras.
Poate ca drama nici n-ar exista daca nu i-am crea habitatul necesar. 
 

Am iesit din cladire cu o stare de spirit imperfecta, un amestec de regret si vag entuziasm.
Imi place ritmul in care ploua, ma face sa-mi doresc sa uit un pic de lume, iar lumea sa uite un pic de mine.
Orasul imi va murdari pantofii. Pantofii se vor razbuna pe mine si ma vor strange. Eu ma voi razbuna pe ei, dand cu ei in fiecare piatra mai rasarita pe care voi calca. 
Ce dracu' e  atat de gresit setat  la mine,  de chiar nu ma nimeresc niciodata in locul potrivit, la momentul potrivit? Tocmai azi, cand m-a lovit nihilismul, am fost pusa sa jur cu mana pe Biblie cum ca voi spune adevarul, si doar adevarul. 
Scot copia declaratiei de intentie (oare adevarul spus cu omisiuni ramane tot adevar?), si dintr-o data imi imaginez ca tot ce ating, se descompune in mii de bucatele si se pierde.
Pana la urma viata se rezolva ca si ecuatiile- cand aflam ce-i cu necunoscuta.