Doar Dumnezeu, parintii, fratii si copiii sunt de neinlocuit pe lumea asta.

In rest, orice urma omeneasca e acoperita de o alta.

Fiecare traversam stadii progresive ale dezvoltarii morale.

Azi, pentru mine, curajul echivaleaza mai mult cu abtinerea de la comentarii, decat cu sustinerea unor pareri, care sunt in mod vadit, contrare cu cele ale multimii.

Sa pot cere ajutor cand am nevoie, sau sa spun “halt”, in momentul in care oamenii intra incaltati in casa mea.

 Sa nu mai aman lucrurile pe care le consider importante, si sa incetez sa fiu eu, doar “pe jumatate”.

Sa initiez  o partida cu partenerul de viata (pana la urma, Oblio, ti-am oferit si tie un rand interesant de citit).

 Sa intru intr-un spital sau sa sun un prieten care tocmai a suferit un deces in familie.

 Sa fac sport intr-o sala cu mult public, cand stiu ca arat foarte rau.
Sa fiu fericita in conditiile alese de mine.

 Sa recunosc ca mi-e frica de toate schimbarile care se prefigureaza, si sa invat ca totul se poate lua de la capat fara sa te transforme intr-un Sisif.

Sa pot sa vorbesc despre lucruri in care cred,  sa nu primesc nici o reactie, iar asta sa nu ma dezarmeze in a continua sa caut afinitati.

Curajul suprem?  Sa recunosc un gest pe care acum il consider odios si sa cer iertare acelui om fata de care am gresit ingrozitor.

Spune-mi te rog, daca azi ai avea puterea sa lasi convenientele deoparte, sa te arati lumii impreuna cu vulnerabilitatea ta, ce ar inseamna pentru tine sa ai curaj ?