Monday, October 8, 2012

Cand normalul devine mai putin normal, pentru ca, normal...am trecut eu pe-acolo



     Am uitat sa inchid jaluzelele si m-am trezit cu soare in ochi, dar cu sufletul greu de  amintirile  oamenilor care azi nu mai sunt aici. Si-i o dimineata superba, si eu tot o  exagerez, ca nu-s eu, ca poate sunt obosita, ca o fi de vina regimul, ca n-am mancat de-o saptamana nimic dulce, ca-s in perioada aceea, sau cate si mai cate. Dar nu!
    Ieri a fost si ziua mamei, unde am revazut oameni tare dragi mie. 
Da, am scris corect. Am in familie si oameni de care mi-e dor, carora le spun din suflet: mai stati putin, da’ hai, mai stati putin.
   De cand am intrat in curte, cu pachet de-acasa (adica  punguta cu tarate  si lapte zuzu o% grasimi), a si inceput circul:
"Tii regim de maine!"
"Cum asa? "
"Asa bine! Ca n-am stat in picioare sa-ti fac ce-ti place, si tu sa faci figuri."
(Not fair!)
"... si nici n-am chef sa alerg si cu tine prin spitale."
"(WTF?). Pai si de ce sa alergi cu mine prin spitale?"
" Ca tu n-ai limite, n-ai buton de oprire, nu te lasi pana nu dai in  vreo anemie d-aia, de te-adun cu aspiratorul de pe jos."
(Degeaba am incercat sa-i explic matematic, ca pana sa ma usuc pe picioare, mai am cale lunga, si ca, deocamdata,  am lupta mea, aia cu gaicile si fermoarele).
In schimb, i-am reamintit ca prefixul cantarului ma ameninta cu cresterea cotelor peste  7,  printre altele si datorita  meselor astora, luate in familie, in care totu-i bun, aproape ilegal si ingrasa).

Asa ca, stand cu ochii in tortul de ciocolata, parca mi s-a derulat filmul vietii pe repede inapoi si inainte.
Acum 10 ani, 6 era cifra fatidica, insa un kilogram in plus il topeam intr-o noapte de petrecere, in care dansam pana dimineata.
Prin 2005, ramasesem sa suplinesc 3 colege (2 in medical si una in concediu de odihna) si  slabisem fara sa realizez, in doua-trei saptamani de vara caniculara, vreo 7 kg.
 Imi amintesc ca, alergand dupa metrou,intr-o dimineata, era sa ma impiedic din cauza pantalonilor care mi-au cazut pe sold, desi ii cumparasem nu demult, cam fix pe masura mea.
Iar apogeul l-am atins cateva zile mai tarziu cand , din cauza epuizarii, am lesinat pe strada.
Primul  Craciun fara tata,m-a prins imbracata cu geaca Juniorului. Am iesit sa vad artificiile si am luat din gramada de haine, tocmai gecuta sfrijitului meu eminent, care nu implinise 9 ani.
 De Paste, mama a considerat ca nu mai poate suporta o noua lovitura (vegetarianismul nu era fita care este  acum, asa ca  toti ai mei il priveau  ca pe un atentat la sanatate, banuind totodata ca intentionam sa renunt si la cultul religios caruia cu onor ii apartin), asa ca, pentru a nu-i provoca o extrasistola, am decis sa o scutesc de grija, si sa  reintroduc in alimentatie oarece chestii.
 Dupa cateva luni, doar ma uitam la o felie de paine,  ca si simteam ca-mi plezneste camasa in zona nasturilor 2-3.  In consecinta, pt a mai reduce din circumferinta bustului, am decis sa scot din meniu painea alba, apoi cartofii si orezul, precum si toate lactatele cu un continut de grasime mai mare de 2,5 %. 
Am rezistat pe pozitii pana ce, un an mai tarziu, am devenit cea mai buna prietena a mersului cu masina.   
Degeaba restrictionam alimente, daca nu mergeam la sala sau nu faceam kilometri pe jos, era egal cu zero. Iar asta a fost doar inceputul efectului de yo-yo.
Atat mi-am zapacit organismul, pacalindu-l cu curele mele de slabire, ca acum nu ma mai crede orice as face.
M-am panicat cand am vazut ca in jocul asta de-a kilojoulii, am inceput sa pierd.
Innebunit de atatea restrictii, in perioadele de relas, cand nu mai tin cont de disocieri alimentare,se produc asimilari masive. Pt ca, vorba cantecului, the winner takes it all- si-si face depozite pe unde stie el mai bine (si bineinteles, unde imi pare mie cel mai rau).


 Epilog: Faptul ca am refuzat pana si minuscula bucatica de tort oferita la ultima strigare, i-a facut   pe toti sa se inchine cu ambele maini. But the way that I felt about this was beyond words...
Ce m-a motivat ? Cateva chestii.
Pentru ca  Ciociosica a zambit superior la auzul vestii ca renunt sa mai mananc  cu ele (thx Zanei pt cuvintele frumoase, stiu ca ea crede in mine mai mult decat o fac chiar eu). Pentru ca mi-am adus aminte de dialogul imaginar de adio, ala cu “imi pare rau, fusta mea frumoasa, pe care, desi te-am iubit de la prima vedere, n-am apucat sa te port, pentru ca tie iti trebuia o stapana numai piele si os, asa ca Andreana se va bucura mult  sa te aiba.”  
Nu doar ca a costat mai mult decat dau eu in general pe-o carpa, dar nu am apucat nici sa-i sacrific eticheta. Si asta, pe-o femeie, o doare mai mult decat o banuiala de infidelitate.
 Si pentru cele cateva sacouri, care n-au mai vazut lumina zilei si pe care mi-am promis ca le voi purta din nou. 
Si ca sa-mi demonstrez ca toate lucrurile puse prost in viata mea nu se rezolva infulecand compulsiv jumatate de tort de inghetata.
Punct.

No comments: