Inspira viitor, expira trecut. Intre timp, lasa-i in viata ta pe cei care te accepta asa cum esti.

      Mi-e frica de telefonul de serviciu. 
La prima vedere, e un jaf dragut, pe care nu mi l-a indesat nimeni in maini cu forta, ci pe care l-am ales din gramada (si printre primii, ca, nu-i asa, daca mi-l lua cineva?), pe criteriul exclusiv al designului.
Ca de calitate, dupa ce l-am vazut p-asta, am uitat cu desavasire ca exista cuvantul in dictionar.
Sau ce credeati, ca daca fac misto  de pitipoance, n-am si eu momentele mele?. 
Acest telefon a scazut standardele, pt ca e atat de prost faurit,  incat de fiecare data cand raspund, sunt confundata cu altcineva.
 Mi-e teama sa uit sa-l incarc, deoarece pana-l repornesc, am cel putin 10 tentative de a-l zdrobi de pereti.
Astazi, realizand ca tacerea lui e deosebit de suspecta, desi l-am incarcat, am realizat ca nu l-am pornit. 
Deci, am apasat butonul, dupa care a inceput sa ma conditioneze cu punctul de recalibrare a ecranului. 
Un timp m-am pus la mintea lui, dar dupa cateva tentative esuate de a-l fixa cumva, i l-am dat lui Ale intru resuscitare. Concluzia este urmatoarea: e bine sa ai in jur oameni destepti si priceputi, care sa te descurce.
 Mai ales cand din treaba asta cu telefonul, eu nu am mai nimic de castigat.

    Acum cateva zile ne-am intalnit la o cafea, prin centru. 
Scopul intalnirii era sa discutam intr-un cadru mai destins despre noua strategie de marketing, in formula completa. Dupa ce-am ajuns, Lum  mi-a spus ca este posibil sa  vina cu  cativa potentiali colaboratori, prin urmare va trebui sa mergem si la birou, sa le prezentam proiectul. 
  Nici acum nu reusesc sa scap de ghemul din stomac pe care-l am in momentul in care trebuie sa cunosc persoane noi. Eu ma simt bine numai in compania oamenilor pe care-i aleg  si de care sunt aleasa, si se intampla si asta tot dupa indelungi tatonari.
Sunt tare-n clanta pe net, insa in viata  normala sunt o izolata. Chiar si atunci cand imi pun hainele cele mai bune .

Intalnirea a  fost interesanta. 
Desi oameni cu o anumita greutate sociala, mai degraba au fost interesati sa afle cine suntem. Nu ne-au masurat din priviri, nu ne-au întrebat ce masini conducem, nu ne-au întrebat in ce vile ne ducem existenta sau ce venituri avem.
 S-au bucurat sa afle ca intelegem  mai mult de o limba straina, ca incercam sa facem din afacerea asta o chestie profitabila, ca promovam un stil de viata sanatos. 
Au spus ca sunt interesati de cel care va conduce ostilitatile, in mod oficial, si cand ea a aratat spre mine, chestia asta m-a incurcat.

Eu nu stiu sa ma evaluez.
Povestesc destul despre mine aici, pt ca, atunci cand recitesc ce scriu,  ma vad si prin ochii celorlalti. Insa tot nu stiu cat as valora.
 Intr-o vreme scriam exclusiv pt mine, dar am descoperit ca e reconfortant si sa ti se raspunda.Cumva, existi. 
Am pasiuni simple: uneori citesc si cateodata ma scriu.
Alteori, cand am chef,  fac fotografii. Unii zic ca-s misto, eu zic ca sunt doar amabili.
 In rest, chiar n-am ce sa povestesc.
N-am directie, dar am ceva educatie,  n-am încredere, am 1001 de fobii, si in fiecare zi dezvolt altele noi, n-am siguranta, dar am credinta ca Dumnezeu imi da exact ceea ce-mi trebuie, atunci cand trebuie, nu mai am nici jumatate din oamenii pe care-i aveam in jurul meu acum 10 ani, insa, norocul meu a fost ca, printre lacrimi l-am redescoperit pe Dumnezeu, si de-atunci nu m-am mai simtit niciodata singura.
Am fost de vanzare o vreme, acum nu mai sunt.
Nu am calatorit nici 0.1% din cat mi-am dorit, n-am facut nici 0.01% din cate lucruri mi-ar fi  placut sa  fac, si sunt ceea ce sunt.
Iar cateodata mi se pare ca traiesc pe perfuzii.