''Opreste Doamne ceasul, cu care ne masori destramarea''

Un tipat ascutit.

Un pantof pe asfalt.

Oameni care se apropie de locul faptei, privind ingroziti.

 Putin mai  incolo, un copil care la majorat a primit o jucarie scumpa, sta pe vine, acoperindu-si fata cu palmele, zguduindu-se de plans.

Un tanar face semne unui politist, un alt barbat sta aplecat asupra unui trup inert, incercand sa acorde primul ajutor. Se pare ca nu mai e cazul.

Apar si medicii de la Smurd. In timp ce-si pregatesc interventia, mie mi se face brusc teama sa ma uit in  acea directie. Nu-mi doresc certitudini, asa ca intentionez sa plec, insa nu inainte de a ma mai uita o data spre copilul acela care a primit in dar o jucarie prea complicata pentru varsta lui.
Lumea din jur il interogheaza, unii il mustra bland, altii-s mai incisivi,  iar el pare strivit de groaza si de remuscari.

Mi se face cumplit de mila. I-as da pe toti la o parte si l-as lua de-acolo, doar cat sa nu mai auda rostite acele acuzatii care ii alearga deja  si lui prin minte. 

 Privirile noastre se intersecteaza cateva secunde, si-atat. ''Curaj, totul va fi bine''- ii transmit in gand, in timp ce vad cum  ochii lui se golesc de speranta si de viata. 

Ma uit la ceas.

Acum 10 ani, exact in aceeasi zi, ma sufocam de plans, in timp ce inima tatalui meu capitula.

Vestea trecerii lui in nefiinta am primit-o cateva ore mai tarziu, dar eu stiam deja. 

Tata nu stia sa spuna povesti. Ii era draga viata, era neobosit cand venea vorba de munca si tinea cu dintii de familia lui. In plus,  nu promitea nimic daca nu se putea tine de cuvant.

Avea o vorba: ''cand am sa vad ca nu mai pot, o sa mor si gata''. A facut-o si p-asta!

 Astazi...stiti ce? 

Eu chiar n-am mai fost demult la mormantul lui taica-meu.