Puzzle pt oameni orbi

Stiu ca unii aleg, aproape fara ezitari, calea ascunzisului. 
Nu vrei sa fumez? Accept in mod oficial doleanta ta, dar o sa fumez pe ascuns. Am facut si eu asta, recunosc. Nu ma mai emotionez in preajma ta? Nu am sa iti vorbesc niciodata despre asta, dar o sa-mi gasesc motive tainice de emotie. Bifat si asta, la un moment dat. 
Si, desigur, daca as fi intrebata deschis, nu le-as recunoaste cu usurinta.

Am observat ca, desi ne aflam in era comunicarii intergalactice, oameni care dorm in aceeasi casa, prefera sa vorbeasca la sute si mii de km distanta despre lucrurile care i-ar face fericiti. Din teama de a nu fi prinsi cu garda jos. Din teama de respingere. Din teama ca vor fi judecati de ceilalti. Si din multe alte temeri, pe care nici macar nu le banuim ca exista si ne sedimenteaza viata.


Cand i-am adus contractul de sponsorizare cu DeTeX , No1 m-a intrebat  din nou de ce nu am aplicat eu pt. postul lui Kitz, tinand cont ca sansele mele erau incomparabile cu ale ei. Am fost tentata sa-i arunc iar aburelile mele cu  "conflictul  de interese" si "usile la care nu bat a doua oara", insa mi s-a parut mai cinstit sa-i spun adevarul. Mai ales ca a trecut deja un an de cand lucram impreuna si ca are doua calitati care mie imi plac in mod deosebit la o persoana: pare un om principial si s-a dovedit a fi un  manager care nu intretine artificial o stare conflictuala. In rest, suntem perfectibili.

Adevarul e ca a picat intr-un moment in care nu m-am mai simtit in stare sa duc razboaie cu nimeni.

 Cand a venit pe post, eram atat de sictirita de oamenii care luau decizii,  incat  stiam deja cum va suna demisia mea - asteptam doar momentul potrivit sa i-o inmanez. Aveam niste optiuni mult mai interesante care devenisera in acest context  si mai ofertante.
 Eu raman intr-un loc atat cat fac ce-mi place, si asta  fara sa fiu nevoita sa calc in picioare oameni. 

Satisfactia mea cea mai mare nu are legatura cu epoletii . Simplul fapt ca  intr-un sistem cu 1000 de oameni,  a fost o vreme cand aveam salariul cel mai mare, mi-e de-ajuns sa spun povesti interesante nepotilor, la batranete, cand imi vor aduce un pahar de apa.
Satisfactia mea  e ca n-am actionat niciodata ca un tavalug, ca mi-am tinut promisiunile, ca nu am cedat tentatiei, iar atunci cand mi s-au acordat privilegii, nu am profitat de asta ca sa-i  elimin pe cei care  ma incomodau.
Cred ca, daca maine as fi nevoita sa plec in alta parte,  mare parte din oamenii cu care am lucrat, vor continua sa-mi raspunda la salut daca ne-am intalni intamplator pe strada.
Pentru mine conteaza.

Unii cred ca, din acest motiv, n-am deloc stofa de lider. Altii imi spun ca, din contra!
Eu cred  in continuare ca  numai prostii n-au reusit sa stabileasca punti cu mine.
Imi place statutul meu de secund, chiar si-atunci cand ideile care se dovedesc a fi aplicabile, sau doar inedite, sau care starnesc reactii pozitive, sunt prezentate de altii. Cam asta e, nu le poti avea pe toate. Uneori simt un oarecare disconfort, alteori nu. Stilul meu e recognoscibil, pentru ca nu respect tiparele.   

Imi place ca fac parte dintr-o echipa misto, imi place ca-mi da libertatea de a lucra pe nisa cea mai dinamica, imi place si ca pozitia asta ma scuteste de responsabilitatea unor decizii pe care nu le-as lua nici daca mi-ar pune cineva pistolul la tampla. Nu dintr-un curaj organic, ci pentru ca actionez prudent cand vine vorba de lichiditati.  Dar decizii ca asta m-ar pune intr-o zona de conflict care mi-ar diminua randamentul pana la cota de avarie. Ok, daca as mai apuca sa am vreun randament, si nu mi s-ar da o vacanta.

Acum cativa ani, ajunsesem intr-un asemenea hal de surmenaj,  incat mi-era teama ca, la cererea publicului, tot se va aduna un commando de medici de la nebuni si ma vor ascunde un timp.

 Doar se stie, asa patesc marii patrioti si aia cu microbul muncii in sange. 

M-am oprit la timp, din teama ca la  balamuc e mult mai greu să te impui, pentru că acolo exista cate-un Stefan cel Mare pe etaj si cate-un Burebista pe camera. 

Dupa ce m-am ridicat, mi-am jurat  sa invat sa spun nu. Din cand in cand imi iese. Dar aud cum se tranteste usa cand mai iese cate cineva  din viata mea.

E randul tau, Alecsei.


Friends came and go. 
When people make an impact on my life, I try to learn from all of it. Words, gestures… Because life is simple, beautiful, amazing. 
We keep complicated things.


Inaintea prezentarii la care m-am facut praf, am avut de pregatit un material la care am lucrat aproape toata noaptea. Colega mea de camera era plecata sa-si viziteze niste rude, asa ca am fost pe felia mea, chiar daca mi s-a dat cel mai arid subiect. 
In timp ce eu imi completam portofoliul, uniunea mimozelor nef****e din Cluj, cu palinca adrenalina curgandu-le  suvoaie, dupa o zi de seminar de 10 ore, s-au crezut in tabara, pe banii parintilor, si au pus-o de-o paranghelie. Adica hohote de ras dupa glume tampite, mult rivanol si foarte multa barfa. 
Lucram greu, fara niciun chef.
 In bara imi apare plicul, semn ca am primit un mesaj. Citesc: 
"M-am plictisit sa lucrez la lucrare. Protestez!!!"
Raspund: "Bun. Da-ti o palma si protesteaza mai departe."
"Facem si noi o aroganta? Iesim sa vedem Sibiul noaptea?"
"Nu pot. Am o zi proasta"
"Scuze de deranj. "




Am cativa prieteni care insista sa-mi fac un cont pe Facebook. Oameni buni, Dani este una oarecare, cu o figura oarecare, cu niste postari oarecare, (ma iertati, dar) cu niste amici oarecare, care impreuna au  preocupari oarecare. 
Ce naiba ati vazut voi asa senzational ca sa merite impartit lumii pe o pagina de facebook?