Much ado about nothing( or the bright side of disaster)

Asteptand metroul sa soseasca in statie, am asistat la o discutie intre doua tipe. Una dintre ele povestea despre o a treia- cunostinta comuna, care intr-un mod cu totul artistic si sub pretextul celor mai curate intentii, ajunsese sa –i ameninte relatia.
Ca sa nu ma asez pe scaun si sa-mi sifonez rochia (azi mi-am amintit ca am asa ceva pe undeva in sifonier, si ca n-am imbracat-o niciodata), si pt ca ma plictisisem sa rulez acelasi playlist (pe care ma tot chinui sa-l schimb de cateva zile), am stat si am ascultat intreaga poveste. La un moment dat, din dorinta de a vedea cum arata, m-am intors discret si m-am uitat spre ele.
Doua fete frumoase, bine imbracate si ingrijite pana in cel mai mic detaliu. Cea care povestea era foarte tanara, avea in jur de 20 de ani, in timp ce prietena ei, care parea mai mare cu vreo 10 ani, o asculta in tacere.
Mi-au placut pe loc. Amandoua. Insa cel mai mult mi-a placut tacerea plina de eleganta a prietenei mai mari ca varsta. Pentru ca, sunt momente cand demonstrezi ce adevarat prieten esti, daca stii sa taci si sa asculti. Pentru ca nu suntem sfinti, nu avem teorii universal valabile pt nimic si nu posedam piatra cunoasterii absolute.




In general, nu m-am temut de femeile frumoase.
Am crescut inconjurata de ele, iar daca stau sa ma gandesc mai bine, toate prietenele mele au fost si sunt femei frumoase. Cand aveam vreo 20 de ani, si mai ieseam cu mama prin oras, majoritatea credeau ca este sora mea mai mare. Unii mai obisnuiau sa-si exteriorizeze trairile, prin tot felul de propuneri, mai mult sau mai putin indecente. Si in ciuda faptului ca ii mostenesc aproape toate atuurile fizice, varianta originala era fara dubiu eclipsanta.
 Despre sora-mea nici nu are rost sa discut. Oriunde aparea, atragea toate privirile. Nu se putea altfel, mostenind ochii verzi si inaltimea lui tata si imprumutand de la mama alura aceea de Sofia Loren.
Am trecut prin toate fazele astea fara ca ceva sa ma fi afectat in vreun fel particular.
E drept ca si mie mi-au placut mai mult oamenii cu care am dezvoltat si alte compatibilitati decat frumusetea fizica, pe care n-am considerat-o neaparat un criteriu de selectie. Si am fost si suficient de norocoasa ca atunci cand mi-a placut cineva, s-a nimerit ca si acel cineva sa ma placa. Indiferent de sex (remarca asta exclude orice conotatie sexuala).




Deci n-am avut tresariri de spaima ca vreuna mai frumoasa s-ar arunca in bratele iubitului meu. Stiu ca oricare dintre ei ar fi spus nu. Cine m-a suportat o perioada din viata sa prin preajma, a facut-o pt ca a considerat interesanta compania mea, pt ca n-am fost chiar usor abordabila, si orice s-ar spune, traiul langa mine nu a lasat spatii goale sau timpi morti.

Plus ca era stiuta inconsecventa mea de a sta prea mult intr-un loc sau cu aceeasi persoana, iar un astfel de comportament mi-ar fi grabit plecarea.




Dupa ce m-am casatorit, cunoscutii au inceput sa ma trateze ca si cum, in sfarsit, intrasem in randul lumii. Eu percepeam notiunea mai mult ca pe un concept, decat ca pe o stare de fapt.
Am stabilit de la bun inceput ca nu suport constrangerile, ca acord libertatea care mi se ofera si pornesc de la prezumtia de nevinovatie, dar numai pana la proba contrarie. 
Totul mergea bine, nu se schimbase nimic in relatia noastra. Insa ne placea sa ne prefacem oameni maturi, aveam un statut nou si o apartenenta la un nou grup.
Asa s-a intamplat ca in vara care a urmat lunii noastre de miere, planurile de vacanta nu ni le-am mai facut cu gasca noastra, ci cu un grup de colegi de la birou.


Printre acestia, si cateva figuri noi, printre care si o tipa. O profa de mate, cu porniri de bondoaca, o figura comuna, total insipida, fata de care C a avut un comportament neutru. N-a fost totusi suficient de neutru pt ea, ca tipei a inceput sa i se arate chestii, asa ca se intampla sa  fie mai  mereu in preajma noastra. Vazand ca n-am probleme de genul, a inceput sa-mi invadeze treptat teritoriul, ba propunandu-i tot felul de jocuri de carti (btw, nimic nu ma face sa ma urc mai abitir pe pereti de plictiseala), ba cerandu-i parerea cu ce-ar putea purta la plaja, ba chestionandu-l cu privire la programul zilei. Chestii banale, pt care, din principiu nu m-as hiperventila.

Ceea ce incepuse initial ca ceva firesc intr-o vacanta, s-a transformat in ceva enervant, pt ca a dat nastere la tot felul de comentarii. Si la tot felul de sfaturi, pentru ca,nu-i asa?, nu se cadea sa "nu vad ce se intampla" sau sa nu iau masuri impotriva "nesimtitei". Plus ca, ele, celelqalte doamne, nu s-ar fi bagat, insa se considerau prietenele mele, si nu ma puteau lasa sa tolerez un astfel de comportament.

Degeaba incercam eu sa le explic ca nu mi se pare nimic anormal, ca eu imi cunosc sotul, ca nu e nimic ciudat in faptul ca refuza iesirile le bere cu sotii lor (nefiind bautor, mi-a spus la un moment dat ca prefera sa stea cu mine, chiar daca asta inseamna ca, implicit sa fie si in preajma lor). Si pt ca noi, la cafea, fiind colege in acelasi compartiment aveam subiecte de discutie comune, iar ei, nu, isi omorau timpul langa noi, jucand carti sau remy. 
Imi spuneau ca sunt naiva, ca ele stiu mai bine cum e viata, ca nu-si explica cum pot sa permit un asa hal de comportament fara sa-i rup capul? Eu ma incapatanam si nu vedeam nimic din ce vedeau ele, pt ca nu mi se parea nimic deplasat in toata povestea aia.

Insa, chiar daca intuitia nu a detectat in tipa aceea nici urma de vreo potentiala amenintare, tot ascultand aceeasi placa, gen "bai, asculta-ma pe mine, ca am experienta, nici X-ul meu n-a fost icoana" sau " bai, eu in locul tau eram calare pe ea, o taram prin toata statiunea de par", am inceput sa vad situatia cu alti ochi.Ai lor. Si pentru ca inca ezitam sa o iau pe aia la 11 metri, tipa cu care  impartea camera, i-a facut nu stiu ce reprosuri. Nu stiu cum s-a aparat bondoaca, insa stiu ca a iesit scandal mare. Asta a pus capac la tot. M-am simtit ca ultima gasca . Mi se luase si de concediu, si de tot. Si ajunsese sa-mi fie atat de jena de situatia creata, ca in final, ca sa inchei tot circul, am sa plecat cu o zi mai devreme. 
Toti km parcursi la nici 1 m distanta unul de altul, i-am petrecut intr-o tacere absoluta, intrebandu-ma cum am sa le dau alor mei vestea, pt ca, la 20 si ceva de ani,  nu consideri ca peste  asa ceva se poate trece.
Viata mi-a mai rezervat deceptii, insa n-am uitat nici acum senzatia aia, de salbaticiune prinsa-n capcana, penduland intre dorinta de a scapa de-acolo, si spaima ca, odata scapata, nestiind incotro s-o iau, voi nimeri intr-un lat si mai mare.
Sau dezamagirea ca viata de familie, pe care mi-o propusesem perfecta, nu era nici pe departe perfecta, ci s-a fisurat definitiv si irevocabil.
Nu-mi plac lucrurile ciobite, si  mai bine arunc un lucru care s-a uratit decat sa-mi aduc aminte de frumusetea lui pierduta.
Toate gandurile astea ajunsesera sa  ma doara fizic, si le-am tot rulat,mult timp, ca pe un film, pana am ajuns sa urasc ideea de a fi legata prin casatorie de un om care-si va rezerva tot restul vietii dreptul de a ma dezamagi.



Azi stiu ca femeia aceea nu mi-a amenintat nicio secunda casnicia. Eu singura mi-am sabotat-o, cedand presiunilor si alegand sa fac ce credeau cei din jur ca e potrivit sa fac, si sa ma prefac ca vad ce vazusera ei. 
As fi putut dezamorsa complet situatia, daca in loc de asta, as fi fost eu, si m-as fi dus civilizat sa-i spun Desdemonei ca as dori sa ia un pic de pauza in ceea ce ne priveste.
 Si-as fi lasat si audienta fara circ si apa.




O saptamana am fost subiect de barfa la birou. Ma tocau, compatimindu-ma ipocrit, si nu uitau sa-mi spuna, cu satisfactie disimulata prost, ca gata, s-au dus si pt mine timpurile cand imi jucam sotul pe degete. Desi jucatul pe degete pt ele il reprezenta faptul ca inca venea dupa mine la job, ca inca primeam flori si ieseam in oras, sarbatorind diverse ocazii. Si-mi susurau ca asa-i viata, o femeie are rostul ei, si anume la cratita, si inca nu s-au inventat barbatul fidel si femeia neinselata.

Am iesit din sfera lor de interes cand una dintre chivutze a venit flambata si a incercat sa mascheze incidentul purtand ochelari de soare la 8 dimineata.







Ce lectie a fost asta? Am invatat ca viata ta poate fi iremediabil vatamata daca permiti neavenitilor sa se insinueze in ea ca serpii. Si ca daca tii cont, fara discernamant, de orice sfat primit, chiar si sub aparenta celor mai bune si curate intentii, s-ar putea sa ai numai de suferit.

Poate ca suna brutal, dar astazi n-as mai permite  nici macar unei prietene foarte apropiate sa aibe opinii in ceea ce priveste relatia mea.  As impune limite foarte clare.

Orice casnicie sau relatie trebuie respectata. Si demonstrezi asta abtinandu-te sa dai sfaturi, chiar daca tu consideri ca ai un istoric care te califica.

Experientele mele sunt lectiile pe care trebuia sa le invat eu, erau menite sa-mi acopere mie lacunele. Sau sa-mi retuseze defectele. Fiecare om are propriile sale lectii de invatat, si chiar daca exista o oarecare simetrie intre existentele noastre, amanuntele ne fac disticti. Ele sunt cele care conteaza.




Dupa ce ne-am intors din vacanta, am stat de vorba si ne-am renegociat contractul. In loc sa devin prelungirea cratitelor din bucatarie, cum mi se prezisese ca voi deveni, am stabilit de comun acord regulile dupa care urma sa se desfasoare existenta noastra comuna, si foarte clar, care vor fi consecintele abaterilor fiecaruia.

Si-asa mi-am recastigat onest libertatea. Pentru ca nu-i inteleg pe oamenii aflati intr-o relatie, barbati sau femei, care-si “cauta“ fericirea. Pentru ca, nu inteleg de ce, daca esti asa nefericit/a alaturi de omul ala, de ce nu ai plecat pana acum? Si iarasi o spun: detest oamenii care nu pleaca pana nu isi aranjeaza un culcus cald in alta parte,  fara sa le pese daca omul pe care tocmai il parasesc este in stare sa infrunte nopti de singuratate, sa-si faca ordine in viata si in suflet inainte sa mearga mai departe.