Sunt cainele cainelui meu

Nu am caine.
Am avut candva un teckel destept si frumos,si credincios, pe care l-am iubit ca pe un copil, si pe care mi l-a lovit un neom cu masina, dupa care a fugit in viteza a patra.
Am fost distrusa, am plans zile in sir.

Acum un an, am auzit ca cineva vrea sa inece niste caini, si m-am oferit sa salvez macar unul.
L-am luat pur si simplu, fara sa cer prea multe detalii.
Negru,incisiv de mic,mi s-a parut potrivit sa-i cedez drepturile asupra numelui, asa ca i-am spus pe scurt, Blacky. L-am vaccinat , i-am alocat un spatiu din curte, de dimensiuni rezonabile pt talia sa, ma trezeam in fiecare dimineata cu o jumatate de ora mai devreme pt a-i pregati mancarea, si credeam ca totul va fi ok.
In mai putin de doua luni, avea in jur de 30 de kg. Si-mi exasperase toti vecinii cu latratul.Ca sa nu mai spun ca in timpul in care nu eram acasa, devasta tot, iar cand ma intorceam, aveam senzatia ca s-a pornit apocalipsa, si startul s-a dat la mine in ograda.
Intr-o noapte in care eram singura,a rupt tarcul, si s-a izbit cu atata putere in usa de la intrare, incat m-am trezit din somn cu senzatia ca-i cutremur. Dimineata, bilantul pagubelor era cam asta: pe toata suprafata luciosa a uneia din usile metalice ale casei erau numai zgarieturi, toata incaltamintea de la usa era praf,covorasul de la intrare-praf si ala, toate ghivecele rasturnate, iar plantele mele iremediabil distruse.
Si as fi trecut cu vederea si chestia asta, ca uneori fac dovada ca am o rabdare de autist, insa, la un moment dat, joaca lui devenise atat de agresiva, incat nu mai ieseam din casa sau nu intram in propria-mi curte, fara sa sun inainte, ca sa ma asigur ca este bagat in tarc.

Pana la urma, s-a oferit un vecin sa-l ia si sa-l duca undeva la tara. Ii sunt si acum recunoscatoare pt gestul minunat de a ma scapa de pacoste. Ultimul lucru pe care mi l-as fi dorit era acela sa nimeresc intr-o zi in coltii unui caine care, daca se ridica in 2 labe era mai inalt decat mine.

Sunt dimineti in care simt nevoia sa merg pe jos, si-mi place s-o fac in special pe tronsonul Budapesta-Tineretului.
Intalnesc zilnic tot felul de oameni.
Unii merg adanciti in ganduri, altii isi duc copiii la gradinite, sau la scolile din zona, dar cei mai multi–iar asta-i cel mai sublim si mai de kkt (in acelasi fus orar) moment al diminetii- isi scot cainii la plimbare, sau vin cu ei in brate, pe alee.

Mi s-a intamplat ca in timp ce ma opream sa-mi cumpar revistele, sa-mi fie inconjurate picioarele, ca in desene animate, cu lesa cate unui caine. Sau, ca animalul aflat in lesa sa se repeada latrand si aratandu-si coltii, in timp ce boul de la capatul celalalt al firului sa ma asigure cu gura pana la urechi ca nu-mi va face nimic, asa se joaca el.

Am mai spus ca in principiu nu am nimic cu animalele de companie,sau cu animalele in general, insa n-am sa ma feresc sa recunosc ca am ce am cu iubitorii lor. Exceptii fac cei care nu-s nesimtiti,nu-s imbecili,sau nu-s ambele.
Inteleg si admit ca dragostea nu tine cont de sex, apartenenta politica si alte alea, insa atunci cand ajungi sa-ti cari animalul in brate, sa-l lasi sa te linga pe fata si-i mai si vorbesti de parca in urmatoarea secunda ti-ar raspunde trairilor, e semn ca e haos mare la tine in creieri(sau cum s-o numi la astia organul coordonator).

Cred ca cea mai mare greseala pe care a facut-o omul in cursul evolutiei sale urbane, a fost domesticirea cainelui si aclimatizarea lui in apartamentele de bloc.
Mai bine domesticeau ariciul. Sau privighetoarea.

Si-acum, injurati-ma cat vreti: nu ne proptim in amanunte, dar nu eu sunt cainele cainelui meu!