Good girls gone (terribly) bad

Ma intreb periodic de ce ma obosesc sa ma trezesc in fiecare dimineata pentru un job pe care in cea mai mare parte a timpului il urasc. Un job care nu-mi confera nici statutul pt care m-am pregatit si nici relaxarea financiara pe care o asteptam, si care-mi mai si iroseste tot timpul pe care l-as putea petrece facand altceva. Meseria meu a devenit o situatie contextuala cu care nu mai am nimic in comun. 
Mai nou, am ajuns sa fac exact opusul a ceea ce i-am promis celui mai exigent profesor ca voi face, acum 15 ani, cand am gresit absolut toate contarile. Anume sa evit sa ma ocup de cifre, statistici, previziuni si alti pitici flotanti.
As vrea sa am o casa in Bucovina, pe care s-o transform intr-o pensiune, si sa am un cal, un caine mic si-al dracu’, si-o livada. N-o sa am niciodata bani, energie si datele sa intretin visurile astea,   dar eu tot le vreau.
As vrea ca ziua sa fie mai lunga, sa incep sa ma accept asa cum sunt, sa nu-mi mai ridic stacheta daca asta ma aduce intr-o stare de oboseala extrema, sa fiu cea care eram acum cativa ani si nu in ultimul rand sa scap de cele cateva kilograme in plus pe care le-am tot ignorat vreme de vreo doi ani.
Si-as mai vrea sa am puterea de a ma mai bucura candva de vacanta, cum am facut-o vara asta.