Stuck in reverse

Politetea si buna crestere nu-mi permit sa ma laud, dar in ultimii ani am fost in cadere libera.
M-am trezit intr-o dimineata cu emisfera cerebrala din dreapta blocata, de parca m-as fi decerebrat in timpul somnului. Pe moment, acest lucru in loc sa ma ingrijoreze, m-a bucurat. Starea aceea am simtit-o la inceput ca pe un soi de desprindere, de indiferenta emotionala, stari pe care nu le mai experimentasem demult, si de care curand deveneam dependenta.
Nu-mi mai doream decat sa dorm, cat mai mult. Si cu cat dormeam mai mult, cu atat as fi dormit si mai mult.
Nu mi-am imaginat nicio secunda ca suferinta ce-mi fusese destinata  avea rostul ei, sau ca putea fi doar avertismentul pe care-l primeam, legat de viata mea, care o luase intr-o directie gresita.
Si-am lasat raul sa se instaleze confortabil.

A fost perioada din viata mea in care am facut cele mai multe greseli.
Pentru ca atunci cand vedeam ca se inchideau usi, in loc sa plec, pur si simplu, sau sa caut alte intrari, am ales sa raman  langa cele inchise, in speranta ca la un moment dat se vor redeschide. Si totul va fi la fel.
Cand oamenii au iesit din viata mea, in loc sa ma desprind, am pus pe repeat toate amintirile cu ei.
Am ales cai de acces fara obstacole, care stiam ca nu duc nicaieri. Am ales asa datorita fricii irationala de a nu ma rataci.
Si din multe alte frici, la fel de irationale. Cum ar fi alea in care hiene care-si luau infatisari de prieteni de-o viata, ma vor vinde iar, pe nimic, doar ca sa-si salveze pielea.

Doi ani am trait intr-o lume paralela. Dar am si ranit oameni dragi, oameni pentru care contam, atenta fiind sa salvez niste aparente.
M-am consumat facandu-mi prea multe griji in legatura cu ce credeau altii despre mine si treptat mi-am pierdut orice umbra de incredere in mine.
 Pentru ca nu reuseam sa stabilesc punti cu oamenii noi cu care ma intersecta viata, am inceput sa cred ca-s inapta intelectual.
Iar pragul cel mai de jos l-am atins in ziua in care aproape nu m-am recunoscut in oglinda. Atat de absenta  imi devenisem mie insami. Descoperirea asta am facut-o dupa un moment in care nu mai aveam nici putere, nici lacrimi sa plang. A urmat o noua prabusire.

Ceea ce credeam a fi fost la inceput  o simpla ratacire, s-a tradus printr-un marasm din care cu greu am reusit sa-mi revin.

Trezirea s-a produs in momentul in care mi-am dat seama ca nu mai pot continua sa ma complac intr-o stare care-mi intuneca mintea, sa car in spate sentimentul acela de ratare.
Si mai ales, cand am realizat ca indiferent ce cale alegem, timpul trece ireversibil.
Si-atunci  m-am hotarat ca e timpul sa-mi iau viata inapoi.
Si-am inceput prin a-mi desprinde definitiv eticheta de ''obiect fragil, a se manevra cu grija''.

Azi am primit un semn ca dintr-o alta existenta de la cineva. Neprieten. Dar azi am curajul din nou sa infrunt lumea si sa rup amintiri.