La plus belle phrase d'amour qui n'ai jamais existée.

The Black Keys - Too Afraid To Love You (HD)

Mood

Farmecul discret al concediilor de odihna, vara. Perfuziile. (17 august 2016)

 Ar fi trebuit sa ma obisnuiesc pana acum cu nesimtirea unora cu care ma intersectez aproape zilnic, dar n-am prea reusit sa-mi ies din coordonate.

 Desi am constatat  ca  zilele in care am ghinionul sa am de-a face direct cu astfel de specimene incep  prost, si-i  musai sa se termine si mai prost.

Perioada de concedii ne adauga la responsabilitati si coordonarea altor departamente. Asa se face ca atunci cand imi vine randul sa performez, preiau si  atributiile contabilului sef, care implica si gestionarea unei  parti din administrativ. 

Cel mai nasol e cand  e offline  si No1, pentru ca atunci ciocnirile dintre compartimentele aflate in exercitiul functiunii se desfasoara ca dupa legile nescrise ale unor  local kombat. Cu ea prin preajma, nimeni nu maraie mai mult decat ii permite botnita. In lipsa ei,  orgoliile reprimate dau nastere unor situatii care mai de care mai nastrusnice.

Imi fac debutul  intr-una din -recunosc- putinele zile aglomerate ale acestei perioade, si pe deasupra cand toata lumea pare ca s-a trezit cu maieul pe dos.

Primul puseu de orgoliu mi-l administreaza Oblio, care  trimis la banca sa incaseze un cec, se intoarce fara glorie, dar plin de spume, deoarece nu i s-a scanat un cod de bare de pe un document. Asta in conditiile in care  ii semnasem  doua exemplare, special pentru evitarea unor astfel de situatii,iar  treaba lui se rezuma la a inlocui un document cu altul.

 Plecat bou, intors vaca, ma anunta oficial ca refuza sa-si mai plimbe o data anatomia in vederea  ridicarii banilor, desi scopul scurtei sale rechemari  din concediu era strict legat de acest aspect. Randament zero.

N-am timp sa-i raspund, ca din directie mi se transmite ca s-a aprobat bugetul, si sa  trimit pe cineva sa-l ridice.

 Il sun pe Flo si-l rog sa vina la mine. In timp ce intra in birou,acestuia ii suna telefonul. Vazand cine-l apeleaza, si cunoscandu-i aceasta latura mai bine decat mine, da pe speaker, si-mi ofera ocazia de a asculta discutia in direct.  Oblio, a carui memorie se activeaza  involuntar pentru discutiile care nu-l privesc, in timp ce pentru chestiunile care i-ar justifica utilitatea pe postul ocupat i se reseteaza instantaneu, ii cerea sa rezolve o chestiune minora, astfel incat sa-l puna in situatia in care sa-mi refuze solicitarea.

 Fac eforturi sa nu intervin in discutie, si las la  latitudinea lui sa-si  stabileasca prioritatile.  Flo rade, in timp ce-mi cere delegatia ca sa poata ridica bugetul. 

Ii multumesc,  pleaca, iar eu  bifez, cam tremurat, ce-i drept, prima realizare.

Sun la HR, o rog pe Mo sa vina, in vederea transferarii  banilor  pe cardul persoanei ce ar fi trebuit  sa-i incaseze cash.

 Lucru ce se dovedeste a nu fi foarte facil, deoarece doamna cu pricina da dovada de mari retineri in a-si incasa in acest mod drepturile, fiind victima la cap a unui mini-serial cu spioni. Drept urmare, incepe sa ne povesteasca chestii legate de niste cip-uri, numarul fiarei intercalat in nu stiu ce coduri, plus alte cateva detalii grabnic ajutatoare de chemat Smurdul.

 Pe la sezonul 4, cand incepuse sa ne dezvaluie semnificatia  cuvantului card, citit  invers,  i-am intrerupt vizionarea. Deja  aveam senzatia ca si  tiglele mele incep s-o ia vale, astfel ca i-am reamintit cu  amabilitate ca scopul apelului fusese furnizarea unor informatii de cu totul alta natura.

 Cronometrand tot sf-ul, am constatat ca  ne-au fost  rapite, absolut inutil, 15 minute din viata.

Ca sa refac toate anexele, sa semnez documentatia si s-o retransmit trezoreriei, am mai pierdut  o alta jumatate de ora din viata.

Nimic din acestea nu s-ar fi petrecut  daca Oblio facea la momentul oportun acea  miscare din poignet, si intindea  spre validare si cea de-a doua fila de cec.

Dupa ce-am refacut tot, pana la ultima viza, apare din nou in scena personajul Oblio, revenit subit la sentimente mai bune. L-am  expediat scurt, spunandu-i ca-l voi anunta daca in aceasta viata voi mai avea nevoie de serviciile lui. Desi nu cred. A plecat, usor bulversat de veste. 

Pe mail, cei de la bancile cu care avem conventii imi solicitau in regim de urgenta fisierele de salarii. Pentru ca ma ocupasem cu rezolvarea altor tampenii, nu am avut cand sa le lucrez si le transmit, astfel ca lucrarea asta a fost contra-cronometru.

Doar ce-am  transmis fisierele, ca apare in birou adjunctul, sa-mi spuna ca  juridicul doreste  sa le transmitem un punct de vedere legat de un proces aflat pe rol. Cum ar veni, noi sa le formulam apararea, ca sa aiba cu ce sa-si sustina  recitalul in instanta. Deoarece miza e substantiala, nici nu ma mai obosesc sa-i spun ca asta nu e treaba noastra, asa ca  iau cheile si intru in arhiva cu Ale. 

Gasim dosarele alora , si cu bratele pline de bibliorafturi, ne intoarcem in birou.

Aici  ma astepta  un fost elev, a carui dorinta nemarturisita inca era sa-si achite o taxa de reexaminare. Langa el, laborantul- baiat bun la toate in general, si la nimic in particular, care inainte de a se volatiliza, imi spune ca ‘’pe baiat l-au trimis alea de la secretariat, ca ele nu stiu ce sa faca cu el’’.

 N-apuc sa-mi exprim nedumerirea, ca s-a si facut nevazut.

Ma intorc spre baiat sa ma lamureasca el despre ce e vorba. 

Baiatul e inalt, foarte dragut, dar s-a nascut  turc. Si-a  ramas oarecum asa, ca d-aia vorbeste romana un pic mai bine decat vorbesc eu turca. Care fie vorba-ntre noi, n-o vorbesc  deloc.

Il  invit sa ia un loc in spatiu, ii spun ca lipsesc putin din birou, si intru in secretariat.

Acolo, lume multa, preocupari diverse.

Secreta(u)ra sefa e de departe cel mai dezinhibat personaj pe care am avut ocazia sa-l cunosc in aceasta existenta. Tocmai vorbea  la telefon despre o paranghelie de week-end,  la care urma sa fie miez. Celalalt exemplar superb, manca. 

Desi am ezitari in a le intrerupe activitatile, n-am timp sa astept  si o intreb pe-a doua, ce parea mai disponibila, care-i rationamentul pentru care mi l-au  trimis pe Kaan. Cu capul golit de idei si gura plina de mancare, imi raspunde ca nu ea, ci sefa ei l-a trimis. Ma intorc spre cealalta, care ajunsese in punctul in care stabilea sonorizarea, si cum nu rabdarea e punctul meu forte, n-o las sa treaca in revista toate guitatoarele momentului, si o intrerup brutal, cu aceeasi intrebare. 

In loc de lamuriri, primesc ceva gen ‚’’nu stiu, va descurcati, voi lucrati cu finantarile, mie imi trebuie doar dovada platii ca sa i-o atasez la dosar, ca azi e ultima zi de depunere''.  Si-si reia discutia intrerupta mai devreme.

Raspunsul ei ma nauceste, asa ca ma  intorc in birou , si iau legatura cu Andi. 

Ma gandesc ca poate ma insel, poate ca cei din contabilitatea se ocupa cu rezolvarea acestor lucruri. Evident ca nu e cazul, si imi confirma banuiala ca secretariatul se fofileaza  sa rezolve aceasta situatie, ambele  fiind intr-o totala necunostinta de cauza. Dar pentru ca era deja tarziu, fiind si ultima zi de depunere a  dosarelor de reexaminare, am hotarat sa incercam  sa rezolvam.  Si-asa am   sunat pe la toate centrele de examen unde cunosteam pe cineva, ca sa aflam care-i procedura. Dupa ce reusim sa ne edificm, facem o medie a informatiilor, stabilim un cuantum si ne luam la revedere, urandu-i concediu placut. 

Dau dispozitia de incasare catre casierie, si-aici, alta surpriza!

 Casierul a plecat in concediu, dar n-a facut predarea documentelor, iar registrele, inclusiv chitantierul, sunt securizate in alt birou. In aceste conditii, cu toata bunavointa, nu putem atasa  dovada achitarii taxei. Kaan, sorry, but  nema dosar, nema examen.

Ne gandim  la o solutie de avarie si stabilim sa solicitam un nou chitantier, urmand ca ulterior sa anulam filele ramase neutilizate din cel vechi. 

Il rog pe Ale sa faca toate formalitatile, in final  incaseaza taxa,  ataseaza si chitanta, toata lumea pare fericita, inclusiv turcul care inca nu pricepe daca-i de rau sau de bine ceea ce i se intampla. Bucuria tampa ce ne-a cuprins s-a dovedit a fi  si de scurta durata.

Asa cum aveam sa constatam curand, suma estimata nu coincidea cu cea stabilita deja prin consiliul de administratie, acesta fiind un secret foarte bine pazit de cele doua secretare. Un secret atat  de secret, ca pana si ele au uitat de existenta lui.  Suma, procedura de incasare, cat si modul de compunere al dosarului de reexaminare, le fusesera aduse la  cunostinta de prin februarie, chiar de  No1.

Noroc ca adjunctul  a sesizat inadvertenta, in momentul in care a luat la verificat dosarul.

Cand am primit invitatia de a ma prezenta in biroul directorului, pe tot traseul am avut senzatia ca am consimtit  participarea  la un raport, din care am iesit cu daune totale. Si asa, si cu banii luati.

(Va urma)

'' Exista un timp al trairii si un timp al marturisirii ''

Astazi este Duminica Iertarii .  
De azi,  aleg sa ma lepad de trecut. 

Lucrurile cu care actionam impotriva noastra, in mod repetat, sunt cele care ne imbolnavesc.
Si cu cat o sa le repetam mai des, cu atat mai tare o sa ne  impiedice vindecarea,
motiv pentru care trebuie sa ai grija ce lasi sa-ti intre in suflet  si in corp.
Corpul e construit  sa se vindece singur. Orice rana se poate  inchide atunci cand avem o imunitate buna si mai ales daca nu revenim asupra acesteia.
Doar sufletul se repara  greu.



  La sfarsitul lui 2013, nu-mi  doream decat sa mi se stearga definitiv din bibliografie anul ce tocmai se incheiase. Un an de pierderi si  schimbari radicale, un an care debutase prost si se terminase dezastruos.
Diagnosticul de leucemie, pus Zanei, colega de birou si prietena de 18 ani, a cazut ca un traznet. Si pentru ca  Zana noastra incepea tratamentul, care devenea cu fiecare sedinta mai agresiv, si  pentru ca al doilea soc l-am trait  atunci cand am aflat ca Gi, celalalt stalp al societatii, a nascut prematur, nu ne-a ramas decat sa incercam sa mentinem pe linia de plutire cele 20 unitati aflate in subordine.
In trei oameni- Katel, Kitz si cu mine. Bine, tinad cont de faptul ca Kitz e nascuta in secolul gresit, cam doi oameni si jumatate. Fiecare pe tronsonul ei.
Datorita acestui deficit de personal de executie, i-am propus directoarei sa angajam un om nou in compartiment. Ne-a lasat mana libera si am angajat o tipa pe care o cunosteam, atat  eu, cat si Kitz, dintr-un proiect unde fusese manager, si care, momentan , era  between jobs.
 Desi nu avea experienta in ceea ce urma sa faca, parea dispusa sa invete, astfel ca am considerat-o eligibila. Doar parea. Nu stiu inca  in ce masura a impiedicat-o orgoliul sa ocupe o functie de executie, sau cat de putin au interesat-o atributiile primite, cert e ca pe perioada colaborarii cu noi, a fost dezastru.
Cand aveai mai multa nevoie de ea, era de negasit. Orice ii explicai sa faca, facea pe dos. Orice lucrare simpla, devenea  mai complicat de verificat, decat de  lucrat. De fiecare data cand ii solicitai sa faca ceva, o luai de la capat cu explicatiile. 
In trei luni, cat a stat pe post, si-a luat de doua ori concediu medical, de cate o saptamana fiecare. Asta cand absenta cu  certificat. Ca mai erau si dati in care suna  pe la ora 3 dupa-amiaza,  sa ne anunte ca nu poate sa ajunga la birou, sub pretexte care mai de care mai halucinante (odata ne-a spus ca  n-a dormit toata noaptea, si a luat un somnifer spre dimineata, si si-a inchis telefonul ca sa poata dormi).
Lucrurile astea se petreceau  in conditiile in care  incingeam telefoanele incercand sa dam de ea, pentru ca aveam de trimis situatii, de copiat hartii, vizat acte, de mers la trezorerie, de luat semnaturi, de depus declaratii, de raspuns la telefoane.
Si pentru ca o recomandasem cu caldura, eu si Kitz ii suplineam absenta in silenzio stampa.
Dupa epuizarea celor 3 luni de gratie, am simtit o adevarata usurare cand si-a prezentat demisia.
Nu inainte sa  precizeze ca ar fi renuntat mai devreme, dar i-a fost jena sa nu ne suparam pe ea ca ne lasa balta. Fix asa!
M-am uitat la ea ca la un alien, pret de cateva secunde, crezand ca am deficiente de auz.
Insa cand am realizat ca am auzit corect, am renuntat la orice repros, si i-am urat sanatate.
Cat mai multa, ca era nevoie. Mai ales in zona de deasupra gatului.

Incepusem sa traiesc ca o cartita, sa plec la ora 6 dimineata, si sa ma intorc dupa apusul soarelui.
Am realizat ca devenisem fotofobica, intr-un weekend, cand n-am rezistat sa stau in soare, lumina zilei fiindu-mi de nesuportat.
Presiunile superiorilor devenisera din ce in ce mai fatise, si fortau nota ca No1 si  Kitz sa semneze instrumente de plata, care erau de ordinul miliardelor. Fara o minima acoperire legala, doar in baza unor promisiuni ca totul va fi ok.
Impreuna cu Katel, incercam sa limitam daunele la minim.
Kitz era in cadere libera, nu ne mai puteam intelege nicicum cu ea, asa ca incercam ca, in vartejul in care intrase, sa nu ne traga dupa ea.
Acest razboi ce se intrezarea avea sa faca multe victime colaterale.
Intre timp, viata isi urma cursul ei.  Doi oameni dragi mie au avut un accident in urma caruia a fost spitalizati o luna, cu arsuri de gradul 2 si 3, iar Adri a suferit o lovitura grava la cap.

 Ca urmare a refuzurilor de a viza operatiunile nelegale, inaintate spre decontare,  primarul cu nume de western spaghetti, a dispus inceperea unui  audit. A durat 5 luni, si a delegat pentru aceasta misiune de audit intreg corpul auditorilor. O adevarata premiera (lucru asupra caruia voi reveni).
Si asta in timp ce, dupa 8 luni de la prima sedinta de chimioterapie, Zana noastra pierdea lupta cu boala, iar eu incepeam sa pierd contactul cu realitatea.

No1 si-a pierdut o parte din sustinerea de care beneficiase, si  nu a mai fost numita in functie, iar lui  Kitz, noua conducere i-a solicitat  demisia, in baza unor alte promisiuni, care in final s-au dovedit vorbe-n vant.
 Dupa ce-a semnat, a mai avut doua saptamani sa predea stafeta, cu recomandarea sa stea prin preajma si sa nu paraseasca tara.
Aproape toti colegii si colaboratorii nostri au ales, in cele din urma, sa plece din sistem.
Eu am intrat intr-o relatie complicata cu noua conducere, in sensul ca, periodic, in functie de cum se trezea in ziua aceea noua directoare, eram instiintata  ca urmeaza sa-mi inmaneze preavizul, pentru  ca apoi sa primesc decizie de inlocuitor sef compartiment.
 Mai mult chiar, mi-a pastrat dreptul de semnatura pe documente, desi era de notorietate faptul ca pe pixul meu nu a reusit sa comande cineva vreodata.
Nu din considerente de orgoliu, ci din ratiuni de prudenta.
(Si am tinut-o  tot asa,in a kind of fucking love/hate relationship, vreun an de zile, pana cand Hilanderul,  dupa ce s-a asigurat ca n-am niciun  filon masochist,  a transat scurt problema, cu papusarii sefi, de la care a primit asigurari ca, la prima tentativa de bullying, are unda verde sa-i dea puternic la temelie).
In sistem au  fost angajati oameni noi, insa cu o parte din ei n-am reusit sa stabilesc nici macar aparentele unei comunicari decente, iar cei cu care am stabilit, datorita atmosferei, n-au stiut in ce viteza sa plece mai repede.
Pana sa-mi dau seama, am inceput sa ma port, sa mananc si sa urasc compulsiv.

Printre lucrurile care-mi treceau prin minte cand ma trezeam la 3 dimineata, si pentru care ramaneam inca 3 ore cu ochii-n tavan, erau si alea in care imi imaginam cum ar fi aratat cu nichelul pe mana aia trimisi sa  ma intimideze cu controlul si rapoartele lor.
Pentru ca asta ar fi urmat in  ziua in care m-as fi trezit  cu fata la perete, si as fi pus la dispozitia unor institutii  oarece documente nesolicitate de ei spre examinare (evenimentele care s-au petrecut ulterior, si care continua pana in zilele noastre, mi-au confirmat scenariile).

 Intr-una din zile, cand sicanele auditorile mi-au atins  punctul de fierbere, am intrat peste ei, si cand eram pe punctul de a-i baga sefei lor pe gat nota de relatii solicitata (o doapa cu urechi, mana dreapta a primarului, care se lauda in cerc restrans ca-i raspunde la alintul ''asta-i buldogul meu''), a intervenit noua directoare, scotandu-ma din zona de conflict.
Ajunse la ea in birou, si citind impreuna nota de relatii solicitata, m-a intrebat de ce ma iubesc aia atat de tare. I-am relatat amanuntit motivele, si probabil ca i-am oferit o mana buna pt viitor, de vreme ce a ales sa facem o alianta conjuncturala.
 Cand am raspuns notei,  am facut-o cu acelasi raspuns la  toate intrebarile, dupa care am inregistrat  documentul si l-am inmanat sub semnatura, auditorilor. Dupa ce si-a aruncat ochii pe ce-am scris,  avortonul sefa biroului de audit  a iesit in fuga dupa mine, spunand ca nu ala e raspunsul solicitat.
Altul n-am, i-am raspuns, si ca sa nu cedez tentatiei s-o tavalesc, i-am trantit usa in nas.

A fost ultima nota de relatii ce mi s-a solicitat in cadrul acelui control. N-au mai indraznit sa-mi ceara detalii despre oamenii cu care lucrasem in ultimii 10 ani.  Au inteles ca in spatele raspunsului la nota aceea se afla o promisiune, si ca nu-i de glumit cu ce urmam sa fac. S-au prins si ca daca am fost capabila sa dau asta in scris, sub semnatura, sunt pe cale sa ma tin de cuvant.
Dar alarma se declansase, iar viitorul nu mai suna ca si cum ar fi avut cele mai bune intentii cu mine.

Dupa ce s-a incheiat controlul, noua directoare, m-a intrebat daca accept sa ma repuna in functie (din considerente personale, renuntasem dinainte de numirea ei la epoleti), dar m-am eschivat.
N-avea de unde sa stie ca depresia pusese stapanire pe mine iar eu simteam ca stau pe un butoi de pulbere. Functia asta presupune sa fii in deplinatatea calitatilor motrice de baza si a aptitudinilor profesionale.
Nu i-am dat de ales, si neavand alte optiuni, l-a propus pe cel mai dezgustator personaj cu care am avut ghinionul sa lucrez vreodata. Un soi de prostul satului, instabil si nevrotic, plin de uimiri, obsedat de trecut si de-a fi luat in serios.
Un dobitoc plin de solutii (din pacate, la fel de tampite ca el), cu convingeri beton si opinii patimase, care se activa doar in prezenta directoarei. In rest, se prezenta ca o vietate bolanda, care venea la job, ca la un azil. 
N-am sa-i uit  mutra solemna pe care si-o compunea  cand i se aduceau acte la vizat, iar el intreba  ''unde'' trebuie sa semneze. ''Ce'' anume, nu prezenta interes!
In rest, un inflexibil!

N-am sesizat ca treptat, il scosesem din viata mea pe Dumnezeu.
Nu mai stiam sa ma rog, nici pentru mine, nici pentru altii, nu mai stiam sa multumesc (de fapt, nici nu mai credeam ca am pentru ce)...
Apoi somnul. Asteptam sfarsitul de saptamana ca sa pot  dormi.
Eu, care intotdeauna spuneam ca somnul e o uriasa risipa de timp, dormeam zi si noapte, ore in sir. Preferam somnul, starii de veghe.

Aveam episoade de anxietate, urmate de atacuri de panica, si dezvoltasem si o gramada de obsesii.
Au inceput fricile, de boli, de moarte, a mea, a celor dragi, teama de alienare (aveam episoade in care uitam ce-am facut ieri, uitam subiectul discutiilor purtate), teama de esec, nu mai reuseam sa ma coordonez in niciun fel. Lucrurile simple devenea din ce in ce mai de neinteles, odata chiar am completat numerele  cif-ului institutiei cu seria cartii mele de identitate.
Stiam ca sunt  in neregula, ca aveam nevoie de un sfat avizat, dar mi-era greu sa explic altcuiva prin ce trec.  Noaptea ma trezeam cu inima bubuind, alteori aveam senzatia ca nu mai bate. Zilele treceau, iar eu ma simteam de parca eram permanent sedata.

Am implinit 40 de ani, mi-am luat o zi libera, fara sa precizez de ce, si n-am iesit din pijamale.
N-am spus nimanui  ca sunt acasa, pt ca mi-a lipsit complet dorinta de a vedea oameni, la fel cum n-am putut raspunde tuturor celor care s-au deranjat sa ma sune.
 M-am pieptanat in sila, doar pt ca a trebuit sa accept vizita soacrei mele, fata de care m-am scuzat fara convingere, de vreme ce totusi a venit.  Cand mi-a pus tortul in brate  si mi-a oferit cadou o bijuterie de familie, i-am multumit izbucnind intr-un plans din care nu m-am mai putut opri tot restul zilei, si cu asta, am  debusolat-o complet. A incercat sa ma incurajeze, insa cand a vazut ca nu mi-e de niciun ajutor, s-a retras discret. A fost minunata, la fel de minunata ca si mama, ca si sora mea (minunate de cand am intrat in aceasta lume), ca si toti cei care incercau sa inteleaga ce se petrece cu mine, si care, chiar daca n-au priceput ce se intampla, au avut delicatetea sa-mi acorde spatiul necesar. Ca si toti cei care insistau sa ma gaseasca, sa-mi trimita ganduri bune.
In timp ce toata lumea credea ca eu sarbatoream cei 40 de ani,  eu simteam ca intru-n moarte clinica.

Intr-o zi, ma simteam atat de  pusa la pamant, ca m-am trezit in biserica. Plecasem sa duc pe Ioanid niste acte, drum pe care nimeni, niciodata  nu a indraznit sa-mi ceara sa-l fac. 
Mergeam pe jos si ma gandeam ca atunci cand am debutat, tot aparatul decizional avea maniere aristocratice, si chiar daca erau niste rechini, dezvoltasera pentru mine un soi de indulgenta paterna, care s-a transformat in respect, pe masura ce-au trecut anii. Cand The Big  mi-a propus sa preiau sefia celui mai importat  compartiment din sistem, abia implinisem  25 de ani. L-am refuzat pt ca asta ar fi insemnat sa o retrogradeze pe cea care mi-a fost mentor si indrumator, incepand din clipa in care am fost angajata in institutie.
Desi a facut pe suparatul, a apreciat, astfel ca in loc de indemnizatie, am primit votul lui de incredere. Lucru care  m-a ajutat cel mai mult in anii care au urmat. Faptul ca m-a facut vizibila. Ca m-a chemat in sedinte unde nimeni nu venea insotit macar de adjunct. Ca facea glume misogine, doar ca sa vada daca am curaj sa-i raspund. Ca, in timp ce adjunctii lui nu vorbeau neintrebati, eu veneam si-i corectam drafturile. Ca ma provoca intelectual, ii placea umorul meu, desi nu de putine ori  umorul lui m-a facut sa plang pe-ascuns. Ca-mi dadea spre verificat contracte, unde juristi cu experienta strecurau intentionat greseli, si i le inapoiam corectate. Ca m-a tinut in priza. 

In timp ce stateam in genunchi (asta faceau cei din jur, asta am facut si eu), in cel mai obscur colt al bisericii, am inceput sa plang in surdina.
Eu, care nu plang in fata niciunui strain, nici sub tortura.
Mi-era rusine de propria-mi slabiciune, de oamenii din jur, voiam sa ies, insa preotul m-a vazut si a venit sa-mi dea binecuvantarea, traversand o mare de oameni ca s-o faca.
 Am plecat mai usoara cu 1000 kg griji. Mi le luase cu un singur gest.
O singura rugaciune m-a asigurat ca Dumnezeu e tot acolo, si e acolo si pentru mine.

Viata respira in fiecare clipa moarte.
 De atunci incolo a trebuit sa invat cum se inchid usile, cum se lasa in urma trecutul.
Azi, las in urma acest capitol care s-a incheiat.
 Zana mase, odihneste-te in pace!
 Mi-a luat inca un an din viata ca sa pot sa scriu asta.

Quiet time

Incheind un an destul de bun, mai ales in comparatie cu ceilalti doi din fata lui, 
mi-am propus ca anul care vine sa fie un an al lucrurilor duse la capat.
Astfel ca am profitat de cele cateva zile libere de la sfarsitul anului, 
ca sa-mi aloc timp pt a-mi face  curat in ograda si-n suflet, 
ca sa pot porni cu dreptul. 
Si- am inceput sa elimin persoanele care stau inutil, sau toxic in perimetrul meu, 
 si care nu mai reprezintă nimic pentru mine. Brusc,  am inceput sa obtin si reactii. 
Oameni cu care in ultimii ani nu am interactionat prea bine, mi-au reprosat 
deconectarea, desi eram convinsa ca toata conexiunea era dintr-o inertie, 
si aia unilaterala. 
Astfel ca ofensarea n-a fost o chestie obiectiva, ci mai mult o manifestare a revoltei
 ca cea care a luat hotararea am fost  eu, si nu ei.
  Nu intentionez sa dau lectii moralizatoare, si nici  sa transform oameni 
neutri in neprieteni. Imi doresc, pe cat posibil,  sa am in preajma doar oameni 
cu care rezonez.Anul asta nu-s dispusa sa fac multe concesii in acest sens.
 Dragi oameni cu care vreodata am intrat in contact, in vreun fel sau in altul, 
va rog, daca nu va mai plac, dacă nu va mai simtiti inspirati in preajma mea,
  daca nu mai cadem de acord, nu va mai plac alegerile mele, 
eu nu oblig pe nimeni sa ma suporte, asa ca blocati voi calea de acces. 
N-am sa ma supar si n-am sa va intreb niciodatata de ce nu mai suntem ok. 
O sa presupun doar ca ne-am incheiat rolurile in vietile noastre si
 tinem locul ocupat. 
Hai sa incepem cu bine noul an!

Majesty - Madrugada